Am ajuns în posesia unui Golden Ticket și am plecat extaziată într-un tur al unei fabricide ciocolată din Cluj. Am fost condusă la parterul unei căsuțe mici, cu aer învechit și purtată prin toate cele 5 încăperi tixite de utilaje, oale de dimensiunea unei rulote, saci de lapte praf și zahăr, etichete, ambalaje și rafturi pline de batoane de ciocolată. Nu era nici urmă de oompa-loompas, de ciocolată curgătoare printre văi, de sute de butoane care să direcționeze liftul în diferite locații pompoase; de fapt, nu exista nici măcar un lift.

În loc de Willy Wonka l-am întâlnit pe Răzvan și o doamnă care îl ajuta la compoziție, pe post de oompa loompa. Domnul Wonka din această poveste nu avea o tunsoare simetrica, nu purta nici pălărie, nici vreun costum extravagant, ci era îmbrăcat lejer, tocmai pentru a evita riscul de a se murdări la muncă. Acastă varianta a lui WillyWonka era cu siguranță mai înaltă! Răzvan m-a întâmpinat bucuros și nerăbdător să îmi arate camerele și procesul. Mi-a mărturisit că nu multă lume a trecut pe la el la fabrică și de obicei muncește în compania radioului, rareori în compania doamnei pe care am zăriti fugitiv. Când m-a primit înăuntru nu l-am putut analiza prea bine pentru că eram concentrată pe un aspect puținușor deosebit: Răzvan nu înceta să apară în lungime peste tocul superior al ușii. Avea mânecile ridicate până la coate pentru că l-am surprins în timpul lucrului, purta o cămașă în carouri și m-a surprins cu mult haz și talent oratoric. Este un tip foarte înaltși pe care îl oprești cu greu din povestit. 

Dezamăgitor sau, mai bine zis, realist, așa se descrie la prima vedere fabrica de ciocolată ce stă sub semnătura lui Răzvan Manole.

Am fugit de armată și până la urmă am făcut armata 3-4 ani.

Probabil totul a luat o întorsătură diferită față de așteptări când nu a intrat la facultate. A dat la automatică și calculatoare în Timișoara și consideră că nu a fost din prima destul de inspirat să vină la Cluj. “Am picat la timișoara cu 8 și un pic, iar la Cluj sau București s-a intrat și cu 7.” Era înspăimântat de ideea de armată și gândul că cei de la facultate făceau armata doar 9 luni în loc de 1 an și 4 luni, îl liniștea totuși.

“Ai mei erau divorțați, iar tata locuia în Constanța. A venitla mine și m-a întrebat: ‘Vrei să faci armata la cravată?’”

Așa a ajuns la Institutul de Marina “Mircea cel Bătrân” din Constanța,dintr-o întâmplare, fugind dearmată. Gândul era să aștepte sfârșitul de an, să se mai elibereze locuri, caapoi să se transfere și să ajungă acolo unde își propusese inițial. Existaun protocol între Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Învățământului șiNavrom, companie de navigație fluvială care avea în subordin navele cu care se făceautransporturile. Această companie asigura locuri de muncă studenților după ce terminau facultatea. Din cauza acestui protocol, existau taxe de școlarizare în jur de 10.000 lei pe an care trebuiau a fi plătite dacă un student se lăsa de facultatea respectivă. 10.000 lei erau niște bani destul de serioși pe vremea aceea și țineau locul a circa 3-4 salarii, idee care nu prea le-a surâs părinților lui Răzvan.

 “Ideea era ca marina comercială să poată trece oricând pe navele de război. Ca să citez dindocumentele de partid: <<să poată da o ripostă zdrobitoare oricărei agresiuni externe>>. Noi făceam pregătire militară, am făcut inclusiv practică pe navele militare, inclusiv ședințe de tragere.”

 “După un an și ceva, am renunțat la ideea să mai plec pentru că începuse să mă tenteze că deja din anul 3 plecam într-un voiaj și în anul 4 terminam. Cumva aveai șansa să vezi lumea, fapt care nu era posibil în regimul comunist, decât dacă erai diplomat. Am rămas acolo.”

1989
1989

Trebuia să termine facultatea în ’90 la început, prin ianuarie-februarie, după care urma voiajul de practică, iar în vară ar fi trebuit să își susțină lucrarea. În decembrie ’89 însă, revoluția, sau lovitura de stat, îi dă lui Răzvan planurile peste cap. Deși aveau regim militar, nu se împăcau deloc cu această idee: “ni se păreau tâmpiți și proști”. Când s-au dus să ceară arme ca să apere revoluția, au dat de ceea ce exista cam prin fiecare oraș, anume hotelul partidului.

“Acolo, am rupt lacătul și am zis: <<Uite ce mișto e ăsta! Să nu ni-l facem noi cămin?>>

Prin hotărâre de guvern, au înființat o nouă facultate, Insitutul de Marină Comerciala (IMC), au avut fostul hotel al partidului drept cămin și o parte din profesori i-au urmat acolo. De la acest moment, în cadrul acestui institut, în loc de 4 ani de facultate, se făceau 5 ani, cum făceau în general inginerii. După toate aceste schimbări, Navrom nu și-a mai respectat obligația de a-i angaja după terminarea studiilor și mulți dintre ei au pornit pe un cu totul alt drum. Totul era harababură în țară.

Un alt drum 

„Când am terminatîn ’91, firmele străine nu teangajau că nu aveai experiență, iar firmele românești nu te angajau, deci era simplu.”

Nu era chiar atâtde simplu totuși, posibilitățile nu erau chiar vaste: ori începeau ceva de la zero, ori aveau răbdare până când ar fi reușit să navigheze. Răzvan s-a numărat printre studenții care au ales să facă altceva și s-a întors în Sibiu. În prezent este foarte palpitant când se fac întâlniri între colegii de la facultate “sunt puțini care încă sunt pe nave, unii lucrează în finanțe, alții fac ciocolată”.

Când s-au deschis granițele, s-a deschis și comerțul întrețări. S-a angajat în aprilie 1992 la firma unui român stabilit în Germania,care făcea activități de import-export, fiind una dintre primele firme dinRomânia care făcea export la acea vreme. A avut o directoare care terminase studii legate de comerțul exterior, de la care a avut foarte multe de învățat. Exportau seturi de berărie, o masă rabatabilă cu 2 banchete, tricotaje și mobilier debucătărie.

“Aduceam o grămadă de bunuri: de la zahăr, margarină, generatoare de curent, drujbe, combine agricole, tractoare, televizoare, până la vodka. Deci când zic, nu că aduceam o dubiță, totul era la nivel de tir.“

Apoi, în 1997, printr-o relație de rudenie mai îndepărtată, a ajuns să lucreze în Cluj, la “Flacăra”, o firmă de confecții cu aproximativ 2000 de angajați. În timp, experiența în comerț l-a făcut director comercial. După 10 ani, firma s-a divizat și a vândut utilajele și angajații, astfel a fost nevoit să plece de acolo. Ce a rămas din firmă a ajuns la Jolidon, care avea nevoie de forță de muncă, mai ales pentru că în domeniul confecțiilor, se găseau foarte greu angajați.

A lucrat apoi timp de 4 ani, din 2007 până în 2011, drept director executiv la Compexit, reprezentanța Skoda în Cluj și Bistrița.

Căutând din nou altceva, cineva i-a recomandat o firmă cu produse de cofetărie care era în insolvență. “Erau în necaz financiar și m-auchemat să încerc să-I scot. M-am dus director la ei și am reuși performanțe – am trecut firma de pe pierdere pe profit”. Nu a durat foarte mult timp, pentru că firma a dat faliment, nu mai aveau bani pentru materii prime, iar comenzile continuau să vină. Așa a apărut oportunitatea de a încerca să facă și ciocolată de casă. Inițial a început ocolaborare cu un prieten care deja se ocupa cu exportul produselor românești în Italia, Spania și Anglia, unde existau comunități vaste de români. Până la urmăce poate fi mai românesc decât un baton de ciocolată de casă?

Fabrica lui Răzvan a luat naștere în anul 2013, din dorința de a bucura românii stabiliți în diverse țări din Europa (Italia, Spania, Belgia, Anglia)cu produse alimentare tradiționale românești. Firma reunește experiența luiRăzvan în domeniul alimentar, cu experiența în management. Unicul său produs,ciocolata de casă, este regăsit în diferite sortimente: cu cacao, cu vanilie,cu cacao și vanilie, cu napolitană, cu nucă, cu alune de pădure, cu migdale, cucocos, cu mentă, cu merișoare, cu papaya și în forme de prezentare diferită: baton sau ambalată în caserole, de diverse dimensiuni.