“Am fost și eu copil, dar amintirile din copilaria mea sunt prea triste…”

Istoria Valentinei a început în 1945. Născută imediat după cel de-al doilea Război Mondial într-un mic sat din Republica Moldova, a avut nefericirea să prindă perioada de foamete cumplită din anii ’46-’47, ogranizată aritficial de către Uniunea Sovietică. Au fost 14 copii în familie, însă doar 7 din ei au putut supraviețui în acele aprige timpuri.
Își amintește bine unele momente din copilăria sa. Fiecare masă era o adevarată sărbătoare, pâinea de pe masă o binecuvântare, iar hăinuțele se purtau cu mare grijă, pentru că erau tot ce aveau la moment. Jucării nu aveau. Foloseau imaginația și orice obiect pe care îl găseau in jurul lor pentru a își timpul liber. Mama încerca din toate puterile sale să le dea de toate. Ține minte cum nopțile întregi, înainte de sărbători, ea confecționa din tot ce avea la îndemână, hăinuțe si trăistuțe pentru ei, ca să aibă cu ce să meargă la școală.
Povestește cu o mare căldură în voce despre răposații săi parinți. Tatăl ei, muncea din zori până în noapte, pentru a întreține o familie atât de mare, iar mama făcea tot ce era în puterile sale, pentru ca ei să fie mereu sătui si îmbrăcați.
“Am avut un mare noroc de părinții mei, care au muncit din greu pentru a crește tocmai 7 copii. Tatăl meu, a fost un tâmplar iscusit , pe care îl vedeam doar noaptea, deoarece îndată ce se auzeau dimineața cucoșii, el pleca la colhoz, să facă poloboace, iar după, când se întorcea acasă meșterea geamuri, uși și diverse mobiliere casnice, pentru că nu existsu nici frabici și nici uzine, iar oamenii aveau nevoie să își reconstruiască casele, deoarece tot ce rămasese în urma războiului erau ruine… Mama era un culinar talentat, care la fel ca și tata lucra din zi în noapte, pentru a crește cei 7 copii. Părinții mei,se completau prin munca asiduă si dragostea față de noi.”

Tatăl său, avea terminate cele 4 clase românești, o mare raritate pentru acele timpuri. Era un om ager, care înțelegea valoarea cunoștințelor și datorită lui, Valentina a avut posibilitatea sa primească o educație decentă la școală și să cunoască tot mai multe despre lumea înconjuratoare. La școală a descoperit o lume nouă. O lume a poeziilor și povestirilor, o lume a lui Eminescu, Vieru și Blaga. Anume la școală a descoperit că există și alte posibilități în viață, că lumea e mai mult decât munca fizică impusă în colhoz. Din acel moment, tot ce își dorea era să invețe. Școala era o sărbătoare, iar biblioteca era locul fericirii desăvârșite. Aducea acasă toate cărțile pe care le putea duce în mâini și citea până nu o mai dureau ochii.
Nu avea condițiile necesare care sunt oferite elevilor în ziua de azi. Erau timpuri grele pe atunci. Aveau o carte la 20-30 de elevi. Se interzicea să folosească orice sursă de luminp, așacă era nevoită să își facă temele cu o lumânare sau o lampă de gaz alături, iar tata astupa geamurile ca să nu patrundă lumina pe din afară, pentru a nu fi observați și arestați pe loc.
“Ajunsă la vârsta de 7 anișori, chiar din clasa întâi, eram duși cu toți elevii la colhoz să lucrăm alături de cei mari. Țin minte cum trebuia să muncim acolo, ne duceau la cules roada, era grozav de greu să duc acele lăzi mari cu fructe și legume. Lucram ore în șir, pentru a ne îndeplini “norma” pe zi. Noi nu am avut copilărie, am fost copiii robi al celui mai sângeros imperiu din câte au existat. Plângeam când mama mă trimitea la colhoz și îmi ascundea cărțile ca să nu mai învăț. Dorea sa las școala dupa 8 clase și să merg să lucrez alături de ei, pentru că așa era primit.Am avut noroc de tatăl meu, care mereu mă înțelegea și insista să îmi continui studiile.”
După finisarea școlii, a decis să nu urmeze soarta bine definită pentru toți din satul său natal și a mers pe calea studiilor, noilor cunoștințe și a perspectivelor. A plecat la capitală, unde erau unicile universități din țară, pentru a putea scăpa de munca fizica impusă în colhoz și a se dedica în totalitate limbii, culturii și artei românești. A reușit sa ocupe un loc la facultate într-un concurs greu, fiind 4 absolvenți pe un loc. A intrat la facultatea de litere, la specialitatea “Limba moldovenească și franceză”. Era greu să supraviețuiască din puținii bani pe care îi avea. Adesea nici măcar nu avea de mâncare, așacă era nevoită să împrumute pâine de la propria sa matușă până la urmatoarea bursă. Dar în pofida tuturor greutăților,era fericită totuși că putea în sfârșit să își realizeze toate ambițiile.
A dus o viață extrem de activă ca student. Participa la toate cenaclurile literare din Chișinău și toate întâlnirile naționale dedicate limbii române. Peste puțin timp a realizat, că controlul total a poporului, de care credea ca a scăpat, era prezent și aici.
“Toate lecțiile se faceau în limba rusă. Era interzisă folosirea alfabetului latin…Participam mereu la toate cenaclurile literare, dar eram permanent urmariți de securiști care nu ne permiteau să patrundă literatura română și în special geniul Eminescu. Când mi-am expus opinia proprie despre genialitatea lui Eminescu și a lui Pușkin, egalnâdu-i pe ambii, spunând că “genii sunt genii”,imediat de după culise a apărut un securist care venise să mă arestze. Am avut un mare noroc atunci să fiu lăsată să plec. Dar nu m-am lăsat bătută după acest incident și am luptat în continuare pentru limbă, alfabet și libertate.Am rămas fidelă acestor principii, pentru că numai astfel poate supraviețui un popor, având o țară, o limbă, o cultură.”

A reușit să devină profesoară de limba și literatura română și să lupte în continuare pentru principiile și idealurile sale.
Astăzi, Valentina este o pensionară, care cu toată dragostea are grijă de copiii și nepoții sai, alintându-i cu bucate delicioase și cu bancuri amuzane. Spune că “In viață, am avut o singură fericire, cea de a munci, pentru că dacă nu am fi muncit și luptat, am fi rămas la realitatea pe care am trait-o eu în ă.“E bucuroasă că nepoții ei au norocul de a trăi o viață mai bună, de a activa și studia în secolul tehnologiilor și a progresivității. Speră că ei și următoarele generații să nu mai treacă niciodată prin groaza de care au avut ei parte cândva.