Probabil că există pentru fiecare dintre noi un moment în viață în care ne întrebăm: „Ce urmează să fac?” Cu siguranță Octavian a trecut prin asta. Chiar dacă școala nu i-a fost prietenă, pasiunea lui pentru desen s-a dovedit a fi mai de ajutor. Datorită talentului său de a desena, Octavian a reușit să deschidă o afacere de succes: un butic în care să creeze rochii – J’Adore.
Octavian Pop este un tânăr rebel pe care de fiecare dată când îl întâlnești are căștile în urechi și telefonul în mână, schimbând piesa, probabil, la fiecare minut. Chiar dacă îmbrăcămintea, de obicei neagră, și aerul misterios îl pun într-o altă lumină, el este o persoană plină de entuziasm, cu un zâmbet molipsitor și o atitudine care te binedispune oricând. La cei 21 de ani ai săi, a ajuns la concluzia că fiecare om merită atâtea șanse până-și îndeplinește visul.
„Mi-am considerat viața plictisitoare o perioadă bună de timp”
Oti, pentru că așa-i spun mai toți prietenii apropiați, a crezut că viața lui o să se bazeze pe două lucruri: 1) munca de ospătar într-unul dintre cele mai cunoscute restaurante din Vișeu de Sus; și 2) statul în părculețul din fața blocului cu amicii lui, mâncând chipsuri, ascultând muzică și zicând bancuri, asta în timp ce beau câte o doză de suc.
„Păi ca să zic așa, lucram 24 cu 48, iar pe timpul verii lucram și mai mult, pentru că era mai aglomerat, mai ales restaurantul fiind cu terasă spre șosea, lumea se oprea și vedea la câte un fresh sau latte. Era un program pe care sincer să fiu nu în îndrăgeam, dar nici nu îl uram. Să fii ospătar nu e ușor, iar acest lucru m-a schimbat. M-a făcut mai puternic.
„Am fost ospătar pentru că nu am avut prea multe alegeri”
În orașul din care provine nu prea există posibilități de angajare prea multe: ori lucrezi ca ospătar/barman, ori vânzător prin ceva magazin de îmbrăcăminte sau magazin alimentar.
„Până la urmă eu am ales încă de când aveam 17 ani să lucrez aici din simplu fapt că nu îmi plăcea școala, iar la restaurantu’ acela mai lucrau câțiva prieteni ca barmani sau dincolo, la hotel, în recepție. Nu-i ca și cum avem multe posibilități într-un oraș așa de mic. Dacă maică-ta sau taică-tu nu-s ceva cunoscuți în rândul celor mari, stai și prepari cafele.”
Cu un aer degajat, Oti a început să povestească cum s-a hotărât să se angajeze la restaurant. Totul a pornit de la faptul că-și dorea să-și plătească școala de șoferi din banii strânși de el, părinții lui pregătindu-i majoratul, care de altfel a fost destul de costisitor. I-a luat un timp până să se decidă dacă i-ar plăcea să lucreze într-un mediu atât de dinamic, dar în același timp alarmant și stresant, în special pe perioada verii, când mesele sunt pline până la refuz.
După 2 ani ca ospătar, Octavian este recunoscător pentru timpul petrecut acolo, deoarece în acel mediu și-a format „amintirile din liceu”, având în vedere că a lucrat încă de pe vremea când era elev.
„Liceu, cimitir al tinereții mele”
Liceul, în schimb, nu i-a făcut plăcere deloc, în afara faptului că la orele care nu erau necesare pentru Bacalaureat, acesta ori chiulea, ori desena diverse figurine, dorind să-și facă o serie de reviste Manga. Pasiunea lui este desenul și muzica trap. Îi place să deseneze în creion orice îi vine pe moment, de la figurine animate, la piese de mobilier, iar dacă în căști îi sună la volumul 100% William Black, inspirația și imaginația trec de orice graniță.
„Liceu? Naa, nu m-am simțit niciodată integrat în clasă. Aveam un singur prieten fooarte bun, care de altfel îmi e și vecin la T-uri (numele cartierului unde erau blocurile) și coleg de bancă, clar. Amintirile din liceu nu consider că le-am făcut în incinta liceului, ci în bucătărie, cu colegii de la restaurant și prin parc cu alții. Nu mi-a plăcut liceu’, cimitir al tinereții mele, versu’ ăla.”
Chiar și dacă povestește totul lejer, ba chiar uneori cu un ton amuzat, Oti are puține amintiri amuzante din perioada liceului, fapt pe care acum îl regretă, deoarece putea să-și adune mai multe momente alături de colegii lui, pe care să le pună în bagajul cu amintiri. Începutul clasei a 9-a, prima teză la latină, momentul panglicilor și banchetul de clasa a 12-a, acestea sunt principalele amintiri frumoase pe care le păstrează.
„Părinții mei voiau să fac Arhitectură sau ceva Design, dar cum niciodată nu m-am înțeles cu școala, chiar n-am vrut să continui. Nu simt că i-am dezamăgit, știu că puteam mai mult, dar nu regret că nu mi-am dat atât de mult interesu’. Nu aș schimba nimic la trecutul meu, pentru că prin el am ajuns unde mă aflu acum.”
Norocul i-a surâs din senin
În ciuda experiențelor din liceu, și a faptului că a lucrat ca ospătar, muncă pe care a îndrăgit-o, dar nu prea, Octavian Pop a continuat să-și dedice timp pasiunii lui, desenul, și astfel a reușit să-și ducă la capăt o idee pe care a avut-o cu mult timp în urmă, gândită împreună cu sora lui. Sora acestuia a fost dintotdeauna pasionată de orice însemna textil, îi plăcea să gândească haine și să le dea viață. Alături de Oti au deschis J’adore.
„Urma să am banchetul și am văzut cum toate colegele mele de clasă erau nebune să-și facă rochie la comandă, ca nu cumva, vezi Doamne, să aibă vreuna rochie la fel dacă-și cumpără de la magazin sau de pe net. Și auzeam discuții, despre ideile lor de rochie și despre suma pe care ar fi dispuse s-o dea. Daiana, șefa clasei, m-a rugat să-i fac o schiță, știind că desenul e o pasiune și chiar mi-a plăcut ce i-am făcut. De aici a plecat totul. Parcă mi s-o aprins un bec în cap, după 18 ani de întuneric.”
Gândul de a-și deschide un salon, știind că ar avea-o pe sora lui alături, și fiind un plus faptul că în oraș nu existase încă așa ceva, l-a făcut să se concentreze tot mai mult, imaginându-și diverse lucruri și succesul pe care ar putea să-l aibă. La început i-a fost rușine să le zică părinților ideea, singura care știa era sora lui, Amalia, crezând că va fi luat peste picior și se vor amuza toți pe seama lui.
„Am stat să mă gândesc un pic la tot și mi-o fost rușine să-i zic la mama ideea mea, bănuiesc că am avut o părere proastă despre mine și nu eram încrezător, dar mama chiar a primit ideea foarte bine. Puțin strâmbând din nas, dar văzând că Ama are o părere bună, cred că s-a gândit și ea cu tata la asta mai mult. Ne-a luat mult timp să ne decidem de unde să începem și ce să facem, de unde luăm materiale, cât buget ne trebuie pentru început, dar și mai important, unde ne deschidem noi salon, pentru că asta era necesar.”
Așa a luat naștere J’adore. La început, pentru a strânge un buget ca să închirieze un spațiu oricât de mic, dar în centru, îmbrăcămintea era făcută la bunica lui acasă. Au început prin a face comenzi pentru familie, rude și prieteni, la un preț decent. Amalia gândește modelul, culorile, iar Octav le pune pe hârtie, pentru a-i da o formă și pentru a-și face o idee despre cum avea să fie.
„Eu doar desenez, Ama se are cu toate nuanțele de culori și idei de rochii care mai de care. Eu doar iau creionu’ și ascult ordinu’. Am avut nevoie de trei ani buni pentru a pune totul pe picioare. Suntem totuși la început de drum, aș zice, dar prinde bine și cred că asta o să meargă. Pentru banchetul de a 12-a de anul ăsta, am avut comenzi bunicele. Avem comenzi și pentru rochii de mireasă, pentru mirese nu doar din zona noastră, ci și pentru mirese din Sighet, undeva la 40 Km distanță.”
J’Adore a adus zâmbetul pe chipul multor femei
Momentan se axează doar pe îmbrăcăminte pentru femei, pentru că asta le merge cel mai bine, cred ei. Mai au nevoie de încă ceva timp până să-și permită să se extindă și să-și mai mărească echipa, dar acum „nu ne întindem mai mult decât ne e plapuma, vorba aia.”
De 3 ani muncesc cu drag și spor, sute de rochii create pentru zeci de cliente mulțumite, dar cel mai important: un vis împlinit și un viitor pe cât se poate de bun.
„Eu zic că morala zilei e asta: nu tre’ să-ți placă musai școala ca să ai succes în viitor. Nu știi ce-ți rezervă viața. Cred că trebuie doar să fim cu ochii în patru și cu urechile în sus. Pe mine chiar m-o ajutat faza cu urechile, pentru că dacă probabil dormeam la ora aia, cu siguranța nu aveam afacerea asta.”
Din 2016 și până în prezent, Octavian este dedicat alături de sora lui și de întreaga echipă din spate. Cei doi fac o echipă minunată, aducând zâmbete pe chipul multor fete și femei. Pasiunea lui l-a dus departe, iar o idee prinsă la momentul potrivit, i-a schimbat viața și norocul i-a surâs.
„Este interesant cum viața unui om se poate schimba de la o zi, la alta. Sunt foarte fericit, chiar sunt. Simt că asta este pentru mine, în sfârșit.”
