În ultimii 90 de ani viața și societatea s-au schimbat foarte mult.
A fost perioada războiului, când oamenilor le era frică pentru siguranța și viața lor. După, a urmat perioada comunistă când nivelul de trai a scăzut extrem de mult. Iar, in prezent asistăm la utilizarea și familiaritatea sporită a oamenilor cu tehnologiile de comunicație, media și digitale.
Dar cum e să fii martor al acestor perioade și schimbări?
Răucescu Ștefan s-a născut în 1929, la Corbu într-o familie cu 9 copii. Acum, la 90 de ani doar el mai trăiește dintre cei 9. E un bătrân înalt și foarte simpatic. Zâmbește cu prietenie când îl saluți și îți vorbește cu un glas blând. Merge cât de des poate la biserică și are mereu cu el un baston. Îi place să vorbească cu oamenii, iar din vorbele lui reiese înțelepciunea dobândită odată cu trecerea anilor. A fost încântat când am mers și am vorbit cu el și m-a primit cu bucurie. Îi place să stea în preajma tinerilor și să le povestească despre viața lui.
Copilăria
Despre copilăria lui spune că a fost grea. Era trimis la stână, împreună cu frații mai mari. Pe atunci nu se punea accentul pe școală și învățat. O zi normală începea de pe la patru dimineața, atunci trebuiau mulse oile prima dată. Nu era ușor, dar nu avea de ales. “Mulgeam oile de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. Din lapte de obicei făceam cas sau brânză. După ce mulgi, laptele se strecoară și se adaugă cheag. După ce se încheagă laptele, se frământă încet și se adună așa grămadă până se face un boț. Apoi îl scoți cu o strecurătoare și trebe lăsat la scurs până nu mai picura zer. Mai trebe să mergi și la păscut cu oile și trebe să le păzești.“
Războiul
Când avea 12 ani, în 1941 s-a declanșat și în România cel de-al doilea Război Mondial. În timpul celei de-a doua conflagrație modială, armata ungară a intrat în Transilvania. “Ne-o scos, ne-am dus așa cum am putut cu oi, cu vaci pe drum spre Toplița, apoi la Rușii Munții și de acolo am trecut la Idicel”. Armata română i-a izolat pentru a-i feri de pericolele războiului. Refugiații erau doar femeile și copiii neajunși încă la vârsta la care să fie luați în armată.
Pe Valea Gurghiului au fost adăpostiți la o mănăstire. Își amintește cum într-o noapte un soldat i-a furat ceasul de la mână. De asemenea, le-au luat și oile. Noaptea dormea adesea sub car.
La Remetea, un ofițer l-a luat la întrebări: “Unde-s carele?” Dorind să protejeze bunurile i-a răspuns că nu știe. “Mi-a dat câteva palmi și apoi am știut să îi zic unde is”.
Ajunși acasă, împreună cu frații lui și mama, l-au găsit pe tatăl lor, fugit în România. În schimb nu au mai găsit multe lucruri. Își amintește că mama a îngropat o ladă cu brânză în lanul cu porumb și la întoarcere nu au mai găsit-o.
În 1943, când avea 14 ani s-a dus la o stana de vaci. Încă era prezență armata maghiară aici. Când era în “Arsuri” într-o noapte, pe la vreo 2-3 auzind câinii bătând, au ieșit afară toți cei care erau atunci în stana să vadă ce se întâmplă. Printre cei de la stana era și un ungur, îl chema Ignat. “El avea o armă și o văzut o negreață și cum băteau câinii spre el, Ionel, altu’ i-o luat arma și o tras. Erau de fapt doi. Glontu’ o trecut prin amândoi. Pe unu l-am lăsat acolo și pe celălalt l-am dus în stana”. Își amintește cum cel rănit s-a văitat până ziua. Ignat s-a dus cu el până pe Valea Bilborului la o casă de vânătoare. Peste noapte a rămas doar el cu fratele lui și încă un strungar la stana. Restul au venit acasă să le spună celorlalți ce s-a întâmplat. Acasă, au anunțat să vină la stana.
Dimineață, când s-a făcut zi a ajuns toată compania cu arme și baionetă pe arme la stana.
Soldații i-au luat la bătaie. “În animale nu da nime cum dădeau ei în noi”. Cineva a adus o targă că să îl aducă pe soldatul mort jos, în sat. Și pe el și pe fratele său i-au “adus de vale” și i-au dus la Tulghes, la sanatoriu. “Noaptea, cine voia să facă rău mergea acolo și îi băteau pe aia de acolo pentru că erau închiși și legați”. Nu au găsit arma, el nu știa ce a făcut Ionel cu ea “cred că o aruncat-o sub un putregai”. Pentru asta a avut de îndurat multe palme și bătăi.
Toamna, ofițerii maghiari au venit după el și l-au dus pe Valea Bilborului la compania lor. L-au dus acolo să afle unde e arma. El nu a știut să le spună. “Atâtea pălmi mi-o dat să-i spun unde e. Dacă știam îi spuneam da nu am știut..”.
Zaslosu, un ofițer, a trimis un soldat să aducă o funie. I-au legat mâinile la spate și l-au tras în sus. “”O dat funia peste o bârnă” “Când nu mai puteam răcni îmi dădeau drumu’ jos. M-o tras de 3 ori cu funia sus”. Când îl întrebau unde e arma și el nu răspundea, îl loveau peste față.
Tot Zaslosu a trimis după un soldat să îi dea drumul. “M-o adus de acolo în birou. Eram plin de sânge”. Când l-a văzut așa ofițerul a trimis un soldat să îl spele. De trei ori l-a spălat și încă era plin de sânge. În cele din urmă, le-a dat drumul de acolo. Singur nu putea să vină așa bătut cum era. A venit pe linia ferată până acasă ajutat de doi prieteni, unu îl ținea de-o parte și unu de cealaltă.
Dar chinul încă nu se încheiase. Și acasă, a fost chemat la primărie. Acolo, iar a fost luat la rost pentru armă de alt ofițer. “Mi-o dat o palmă și am căzut jos”.
Vorbind de aceste amintiri ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi-a spus că mult timp a suferit pentru toate palmele și bătăile primite atunci.
O altă întâmplare nefericită, a avut loc când s-a dus la “Piciorul Starului”. “M-am simțit bolnav, după care am venit acasă și am mers la spital la Toplița”. A fost operat, însă operația s-a infectat. La două săptămâni a trebuit să îl opereze a două oară. Și de data aceasta operația a fost un eșec. “Doctorul Biro de la Toplița era plecat atunci la Băile Tușnad. Când s-o întors la spital a venit la mine și mi-o zis că trebe să mă opereze din nou, a treia oară”. În cele din urmă operatia a reusit. După câteva săptămâni s-a făcut mai bine.
O altă nenorocire, cum spune el, a avut loc acum la bătrânețe. Venind de la fratele sau Ilie, pe inserat a trecut drumul dar o mașină, un nepot de a lui a dat peste el cu mașină. A căzut în șanț cu o mâna și un picior rupt.
Studii și ocupație
A făcut doar patru clase și un an în limba maghiară pe care acesta nu o cunoștea. Însă, mai târziu a continuat școală cu fiica lui, Natalia, făcând încă patru clase.
Mulți ani a lucrat la pădure, la încărcat de remorci cu tapina. “Ridicam balanci cu tapina. Muncă gre o fost acolo”. După ce a lucrat la pădure, a intrat în cadrul Poștei, umblând între Borsec și Corbu. Era numai el. A făcut cursuri la București de specializare, timp de 3 luni de zile, apoi a înființat oficiul și a lucrat până în 1989 când a ieșit la pensie.
Era perioada comunistă. Nu mi-a povestit prea multe despre asta, doar că ”Era rău atunci, nu găseai multe.. Aveai o viață pe cartelă în vremea aia”.
Bucuriile lucrurilor simple
A avut parte și de bucurii,după ce s-a simțit mai bine a început să meargă și la nunți. În perioada aceea se făceau acasă, în curte. Nu venea prea multă lume, doar rudele, vecinii si prietenii apropiați.” Nunțile începeau duminică și se terminau lunea, așa erau obiceiurile pe la noi.” În 1960 s-a însurat și el cu Maria. Au împreună două fete: Catrina și Natalia. Au avut și un băiat dar a murit la doar câteva luni. Vorbeste cu mândrie despre fete. Catrina a fost profesoară de istorie la Galați, de doi ani e la pensie, iar Natalia a fost învățătoare la Corbu. Îl vizitează foarte des. Are trei nepoți și trei strănepoți.
Mi-a spus că îi tot vede că folosesc mult telefonul, dar nu înțelege ce fac. E și mai impresionat când vorbește și îl și vede pe nepotul de la Constanța. “Uite unde am ajuns și câte poți face acuma”.
Dupa 57 de ani petrecuți împreună cu soția, aceasta s-a stins din viață…
Nu se plânge de batranete, zice că nu îl doare nimic. E împăcat cu viața lui, dar are și regrete că nu a făcut mai multe atunci când trebuia.
