Stația de la Teatrul Dramatic din Brașov e un trotuar îngustat de grupurile de oameni care așteaptă autobuzul. Când aglomerația e mare, oamenii se împrăștie până în Piața Teatrului, dar stau cu spatele la ușa veche și grea a anticariatului. Totuși la anticariat e mereu plin, mereu vânzoleală, însă după ce intru realizez că oamenii vin la xeroxul aflat în aceeași incintă. Un xerox, o papetărie la etaj și rafturi pline cu cărți de la cele mai vechi, îngălbenite, până la cele mai noi, neatinse de timp și de cititori. Toate acestea se găsesc la un parter de bloc aflat aproape de centrul Brașovului, însă nu destul de aproape pentru a atrage clienții.

bookstore sign
Intrarea în anticariatul din Piața Teatrului, Brașov

E greu dacă n-o ai de mic, dragostea de carte

E o dorință a anticarului să se ascundă sub anonimat pentru că, spune el, nu povestea omului dintre cărți e interesantă, ci poveștile dintre pagini. Două doamne conduc anticariatul din 1991. Deși au o vârstă înaintată, se mișcă repede printre rafturi, răspund la întrebările clienților, bârfesc cu o cunoștință care s-a oprit la anticariat să le țină de urât.

În gălăgia de la imprimante intră un om al străzii să se adăpostească de frigul de afară. Femeia mărunțică se oprește din aranjatul cărților și îl întreabă ce dorește. Deși vocea ei e blândă și privirea e caldă, domnul vorbește tare și nepoliticos.

– Cum mă întrebi ce vreau? Așa se întreabă la pușcărie. Veniți, vă duc eu la pușcărie… am mai fost.

Nu are nicio legătură cu cărțile, nicio intenție de a cumpăra sau de a vinde o carte. Chiar mai mult, spune că oricum nu știe să citească. Doamnele micuțe de statură se așază în spatele unei tejghele improvizate dintr-un placaj acoperit cu o față de masă. Îl roagă să plece. Domnul părăsește anticariatul doar după ce e avertizat că vor chema poliția. Privirile doamnelor și oftatul adânc dau de înțeles că nu e prima dată.

Își reiau repede activitatea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Deși pe sub mască zâmbește, ochii femeii ascund tristețe și oboseală, machiajul nu-i acoperă cearcănele, clipește des și vorbește repede, dar cu mândrie în glas. A ales de mică această meserie, iar anticariatul nu-l consideră o afacere ci o pasiune. După absolvirea școlii de librari la București a urmat postliceala și a lucrat la centrala editorială. A făcut practică la librăria Mihai Eminescu din București, unde a fost fascinată de cărți.

Când au deschis anticariatul în Brașov aveau mulți clienți. Era într-o zonă centrală, unde oamenii se plimbau des, iar când primeau cărți noi se făcea coadă. De când s-au mutat în Piața Teatrului, iar tehnologia s-a dezvoltat, clienții au început să fie din ce în ce mai puțini. Doamnele spun că nu pandemia a afectat anticariatul, ci internetul și lipsa dorinței de a citi a tinerilor.

E greu dacă n-o ai de mic, dragostea de carte. Mai ales cu cartea veche. Cartea veche e altceva. Așa oamenii citesc, citesc pe internet, dar dacă de mic nu ai prins dragostea de carte, nu mai ai ce să faci.

Chiar dacă au cele mai mici prețuri din țară, cărțile rămân pe rafturi luni, ani întregi. Cărți cu 75 de bani, cărți vechi, cărți din bibliografia școlară, în germană, franceză, dar și cărți noi, ca la librărie. „Sunt puțini colecționari de carte. Mai mult succes au anticariatele care aduc obiecte, oamenii colecționează mai degrabă antichități. Știți, din afară lucrurile par roz, dar când ești în mijlocul lucrurilor…” mai spune doamna, lăsând vorba în aer și privind spre colega ei. Aceasta dă din cap în semn de confirmare și încasează banii de la un client.

Deși puțini, câtiva clienți sunt. O fată se plimbă printre rafturi și din când în când deschide câte o carte. Îi place să vină aici la anticariat. Caută cărți cu dedicații. Când oamenii aduc cărți la anticariat, ele sunt primite sau rămase de la rude, din biblioteci vechi, iar unele au pe prima pagină o dedicație. Fie că sunt scurte, fie că sunt începuturi de scrisori de dragoste, acestea atrag tinerii în căutare de povești.

„Când citiți aceste cărți să vă aduceți aminte de Grațiela” scris pe prima pagină a unei cărți
O dedicație simplă, pentru toți cititorii

Îmi place să știu pe unde a mai fost cartea. Un nume măcar. E mai personal așa. Pot să-mi imaginez mai mult, îmi fac filme plecând de la dedicații de genul ăsta. Uneori nici nu contează restul cărții. Dacă dedicația e bună și cartea trebuie să fie.

– Elena
dedicație amplă pe prima pagină a unei cărți
Dedicație adresată, personală, dar care se plimbă de la cititor la cititor

Mi-ar fi plăcut să mă nasc acum o mie de ani, să-mi fac dreptate cu paloșul

Urcând pe strada Republicii spre Piața Sfatului, ultima străduță la stânga e strada anticarilor. Înainte de cotitură, pe suportul care maschează un ghiveci e lipită cu bandă adezivă o foaie A4 pe care scrie cu markerul „ANTIK 3 shops”. Săgeata desenată strâmb indică trecătorilor că pe strada Diaconu Coresi se află nu unul, ci trei anticariate.

semn „antik 3 shops”
Indicații spre anticariatele de pe strada Diaconu Coresi, Brașov

De afară toate arată la fel. Se încadrează perfect în tiparul magazinului de anticariat: două trepte, o ușă de termopan maro, spațiu mic, înghesuială și o vitrină cu obiecte, de la vase și cești de cafea la ceasuri și aparate de fotografiat. Totuși, interiorul e destul de cuprinzător. Pe lângă rafturile cu cărți până la tavan, orice spațiu liber e acoperit cu tablouri, bibelouri și mărunțișuri, de la insigne la linguri de argint și seturi de păhărele. În spate e o cameră doar pentru cărți și discuri de vinil. Deși anticarul oferă indicații detaliate cum se aprinde lumina, camera rămâne mereu în întuneric pentru că niciun client nu găsește întrerupătorul.

obiecte din anticariat
Obiecte din anticariatul „Radivon”, Brașov

Două mese, alăturate în formă de L, sunt pline cu dosare cu bancnote vechi, monede de colecție, scrisori și cărți poștale. Picioarele meselor sunt acoperite de tablouri care se sprijină pe podea, pentru că nu mai au loc pe pereți. În spatele mesei, în fața unui laptop mic, stă anticarul: un bărbat nici tânăr, nici bătrân, îmbrăcat în negru, cu o geacă de piele descheiată și o șapcă pe cap.

Anticarul vorbește cu clienții: o familie din Tel Aviv. Părinții, crescuți în România, au venit cu fiul lor la Brașov, în vacanța de Crăciun. Mereu când trec pe aici se opresc la anticariat. Fiul colecționează monede. Mama vorbește cu anticarul și îi spune povestea lor.

– Când a început să facă colecție le lua după frumusețea lor. Nu știa nimic despre ele.

– Alea sunt cele mai frumoase colecții, într-adevăr.

Femeia vorbește mult și privește în toate direcțiile. Observă că semnul de pe ușă nu a fost întors când s-a deschis. Pe dinafară arată ÎNCHIS.

– Să nu vă întorc semnul? Crede lumea că e închis.

– Lăsați așa. Că lumea care trebuie să intre intră și dacă scrie închis.

Familia pleacă după ce face vânzare de 400 de lei. Un alt client, profesor de istorie, caută insigne de pionier. Vrea să le dea cadou părinților de Crăciun. Întreabă dacă există insigne, dar găsește doar una potrivită. Anticarul îi sugerează două șnururi, unul roșu – pentru mamă, celălalt galben – pentru tată. Însă acestea sunt prea scumpe și nu și le permite. Se mulțumește cu insigna.

Acum anticarul spune că nu are nimic de zis, că nu are o poveste, dar rânjetul îl trădează și pare că are chef de vorbă.

Povestea tristă a unui om fericit

– Ce vrei să spun despre anticariat, despre mine?

– Adevărul.

– Mi-am pierdut virginitatea la 14 ani.

Nu e un răspuns la care m-aș fi așteptat. La prima impresie nu pare un răspuns relevant, dar apoi îmi arată una din cele mai vechi cărți din anticariat: o carte despre sex și practicile sexuale. Pasiunea pentru antichități s-a născut din iubire și respect față de munca oamenilor: „Toate obiectele astea – cineva s-a chinuit să le facă, să le aducă la viață. Tot un fel de sex care produce lucruri.”

De când sunt aici? Dintotdeauna. Am intrat pe poarta numită viață aici sus, la maternitate și am fost destinat să mă învârt pe aici. Oamenii vin și mă întreabă dacă am citit toate cărțile – știi că e ideea aia că anticarul citește mult… Eu am alt răspuns: că n-am citit în viața mea nicio carte. Ies ideile din cărți și eu doar le primesc.

A fi anticar înseamnă foarte mult studiu și foarte mult timp alocat acestui studiu. „Cel mai mare anticar e timpul. Nouă ne lipsește timpul.”, spune anticarul și își aranjează șapca mai bine. Își împreunează mâinile și îi spune unui client, care tocmai voia să intre, că este închis. Nu îi e teamă să piardă clienți. Știe că cine trebuie să vină se va întoarce mai târziu. Răbdarea și încrederea sunt două dintre valorile pe baza cărora și-a construit afacerea. Intrând în posesia bustului lui Th. Radivon, curiozitatea l-a determinat să caute mai mult despre acest personaj. Theodor Radivon a fost bijutierul casei regale, iar prin obiectele făcute de el a căpătat popularitate între colecționari. Acum 13 ani, căutând obiecte care să aibă legătură cu bijutierul, a găsit un stilou făcut de acesta, la Peleș. Deși există puține repere pentru necunoscători, câteva bijuterii la Peleș și un citat scurt în Enigma Otiliei, numele lui Radivon este bine știut de colecționarii puși la punct cu lumea veche. Astfel, anticarul a căutat să cunoască persoane interesate de obiecte care i-au aparținut bijutierului. Ani de zile s-a ocupat de cartofilie românească. A profitat de toată informația care exista, dar nu era făcută publică și și-a alcătuit o frumoasă colecție de cărți poștale.

obiecte din anticariat
Bustul lui Theodor Radivon

A fi anticar înseamna și sacrificiu, despărțire de obiecte care au ajuns să fie dragi cu timpul.

Știi care e esența anticarului? Ia de la bogați – ieftin – și vinde la săraci – scump. Și e ticălos pentru că nu vrea să le spună oamenilor ce face de fapt. Principiul de bază al anticariatului e că nu te apuci dacă nu ai venituri din altă parte.

Chiriile sunt mari, iar cererea de obiecte și de cărți vine aproape în totalitate din partea colecționarilor. Anticariatul „Radivon” nu are site, ci doar o pagină de Facebook. „Publicitate faci când te interesează fix să vinzi. Eu nu sunt atât de avid să vând. Eu sunt propriul meu site. Oamenii vin și întreabă, eu le povestesc.”

A fi anticar înseamnă să știi să minți. Nu atât să inventezi o minciună, cât să poți construi o poveste frumoasă în jurul unui obiect. „Mulți oameni caută povești și atunci trebuie să le dai o poveste”, spune anticarul și își aranjează din nou șapca.

Deși stă 9 ore pe zi în micul anticariat, recunoaște că îi place să stea și că nu se plictisește niciodată. „Doar proștii se plictisesc. Îmi place să stau. Mintea e cea care trebuie să călătorească. Mi-ar fi plăcut să mă nasc acum o mie de ani și să-mi fac dreptate cu paloșul. Astăzi sunt ticălos doar cu gândul.” Îi place să se joace cu cuvintele, le rostește cu intonație, le învârte, le ordonează să sune bine și rânjește. Dacă în discurs e ordine, în anticariat e mai degrabă dezordine.

Cărțile în anticariat nu sunt aranjate, sunt deranjate. Iar anticarul e un nebun care stă și le păzește. Aici primează ideea de a căuta. E dezordine, e haos. Toate lucrurile provin din haos, din familii dezbinate, moarte, sărăcie. Unii se fac avocați, doctori… Eu m-am făcut musafir. Deranjez gazdele cu o degajare totală.

De 9 ani e musafir în viețile oamenilor care aduc obiecte, cărți, povești personale la anticariat. Dar nu și-a petrecut toată viața în Brașov. Timp de 10 ani a stat în Spania, unde el și soția sa au avut grijă de primul ziar românesc din Spania, „Român în lume”. „Era o comunitate mare de români, aveam succes. Dar aveam senzația că tot ce fac nu fac pentru mine. Am venit înapoi și am luat o pauză.”

Pauza a durat din 2008 până în 2013, când a deschis anticariatul. „Dacă ar fi să mă apuc azi, nu m-aș mai apuca. Credeam că le știu pe toate, acum îmi dau seama că nu știu nimic. Sunt expert în nimic.”

Studiul individual, cunoștințele acumulate de-a lungul timpului prin experiență și observațiile personale i-au conturat părerea despre piața de carte din România. El consideră că e în continuă creștere, că interesul pentru carte nu a dispărut. Sunt zeci de edituri, chiar edituri mari la noi în țară. Cărțile se scot pe bandă rulantă: „Există cerere de carte. Dar există și oameni vicleni. Au felia lor de nemurire. Păcat. Avem senzația că vom descoperi în cărți nemurirea – ne e foame de nemurire. Există și o altă bucățică de ticăloșenie în ceea ce privește editurile. După revoluție, de atâtea ori ne-au repetat că suntem săraci, că am început să-i credem.”

„Iacătă că de citit nu au reușit să ne desprindă. Și dacă citește bălării tot e bine.” Face o pauză și se încruntă. Se întoarce spre spatele cămăruței cu cărți. „Uite, am acolo un raft de amor, doar cărți din astea… Vin femeile și-mi cer.”

Odată cu internetul s-a schimbat și suportul . „Am avut tăblița de piatră pe care scriam, de pe care citeam, apoi cărțile, acum laptopul sau chestia asta”, spune el ridicând telefonul de pe masă. „Noi oamenii suntem niște brute care pretindem că ne-a șlefuit cartea.”

Discuția cu anticarul expert în nimic îmi dă de gândit. Vreau să ies din anticariat, dar înainte să închid ușa, o țin pentru o doamnă și aud că întreabă dacă găsește aici discuri de vinil. E îndrumată în spate, în camera întunecată. Nici ea nu găsește întrerupătorul, dar continuă să caute pe întuneric.

Mi-a spus că soacră-sa iese la pensie de la anticariat. Zic: de unde?”

Sute de bucăți de piatră cubică despart strada anticarilor de anticariatul „Aldus”. Anticariatul, editura și tipografia cu același nume se află toate în aceeași curte cu poartă mare din fier forjat. Ca majoritatea anticariatelor, este retras. Deși în Piața Sfatului, acesta se află în spatele unui Starbucks, pe o alee de lângă Biserica Neagră, o scurtătură pe care o folosesc elevii de la liceul Honterus, aflat puțin mai sus. Anticariatul e acolo pentru cei care îl caută și pentru prietenii doamnei Astrid Hermel, directorul anticariatului. La o vârstă înaintată, după o răceală care a făcut-o să întrerupă activitatea câteva zile, Astrid are singură grijă de cel mai vechi anticariat din Brașov.

semnul anticariatului Aldus
Anticariatul „Aldus”, ascuns în spate la Biserica Neagră, Brașov

Anticariatul există deja din 1947 după război. S-a înființat un anticariat de stat. Eu m-am angajat din 1968, deci acum 53 de ani. După revoluție, în ’91, l-am privatizat, dar până atunci a aparținut centrului de librării. Când m-am angajat a fost anticariatul foarte căutat pentru că la librării apăreau mai multe cărți politice sau socialiste, dar în anii ’70, ’80 totuși a apărut și literatură bună, clasici români, clasici universali, dar în tiraje mici. S-au epuizat repede la librării și oamenii sperau să găsească la anticariat. În anticariat era așa o foame de carte bună, mergea foarte bine… până în ’89 a mers foarte bine. Până în 2000 a mers bine.

rafturi cu cărți
Interiorul anticariatului „Aldus”

În anul 2000 anticariatul s-a mutat din locația veche, de pe Hirscher, mai spre centru. „Când am început să mă mut de vreo 4 ori aici în centru, asta mi-a stricat puțin vânzarea, clienții credeau că am dispărut, am închis, până m-au regăsit.”

Internetul pare să fi fost un inamic comun al vânzării de carte la anticariat. Astrid spune că pe lângă internet, criza economică din 2009 a slăbit din nou vânzarea: „A început să meargă iarăși bine înainte de pandemie. Apoi a venit pandemia care ne-a tras în jos. Acuma de un an, de când cu pandemia, când copiii au avut online școală, cred eu că s-au săturat de calculator și acum în 2021 am avut numai clienți tineri.”

Anticariatul Aldus are două secțiuni mari: cărțile în română și biblioteca germană. De la cărți vechi, clasice, până la reviste de copii, secțiunea de carte germană provine 90% de la brașoveni.

reviste și cărți
Ziare vechi în limba germană

Această dragoste de carte a fost de mic copil, când a avut acces la o bibliotecă mare în 3 limbi, în casa familiei de bancheri unde stătea familia ei.

Eu în curte mă jucam și intram la ei. Știam că primesc dulciuri. Și am intrat ca o pisicuță în birou la domnu’ și am văzut cărțile, o cameră mare, de jur împrejur o bibliotecă mare cu mobilă direct făcută, solidă, din lemn solid, cu sticlă și cărți vechi… Minunat a fost, m-a fascinat. Și am zis: n-are și cărți pentru copii? Și a zis: ba da, uite acolo în colț, jos. Eu nu știam să citesc, încă n-am fost la școală. M-am dus la raft, m-am așezat pe un covor de blană și am luat o carte în mână.

Au fascinat-o ilustrațiile. Spune că fantezia copilului se dezvoltă cu ajutorul ilustrațiilor. După ce a mers la școală, ei i-au pus prima carte în mână pe care a citit-o de la început până la sfârșit, în limba germană, cu litere gotice. Deși la școală nu învăța literele gotice, bătrânul bancher a învățat-o să le citească. De acolo i se trage dragostea de carte. Când a crescut visa să lucreze la o bibliotecă sau la o arhivă. Librăria nu a interesat-o în mod special: „nu-mi plăceau cărțile noi”. Iar noțiunea de anticariat nu îi era cunoscută atunci. Făcând balet, profesoara a întrebat-o dacă ar vrea să se angajeze la anticariat: „Mi-a spus că soacră-sa iese la pensie de la anticariat. Zic: de unde?”

Cheia stă în curiozitate. Să fii curios! Atunci înveți!

Astrid Hermel
Astrid Hermel, directoarea anticariatului „Aldus”

S-a angajat la anticariatul care era atunci pe strada Republicii. Din februarie 1968, înainte să împlinească 18 ani lucrează în anticariat și e fericită atunci când îi face pe alții fericiți, când oamenii găsesc cărțile pe care le caută. În anii de activitate a întrerupt munca doar pentru creșterea copiilor, timp de cinci ani. Iar când au chemat-o înapoi la anticariat a fost momentul când s-a simțit cel mai mândră: „Eram atât de fericită atunci. Că acasă nu-mi plăcea. Bine, gospodăria, copiii, era frumos. Am avut o viață așa ușoară, am avut un bărbat foarte bun și ne-am înțeles din priviri. N-am fost bogați. Am fost oameni de muncitori, dar niciodată n-am tânjit după bani.”

După angajare a făcut trei ani de arhivar, bibliotecar și anticar. Ține să menționeze că e o meserie, cea de anticar. „Cel care vinde la București pe scară carte veche sau tinerii care cumpără cu 3 lei și vând cu 100, ăștia sunt afaceriști. Dar trebuie să știi să evaluezi o carte.”

Când au crescut chiriile și a venit pandemia a anunțat lichidare de stoc. Însă clienții vechi nu au lăsat-o să desființeze anticariatul. De 9 ani pensionară, cu o pensie de 1071 de lei, a decis să rămână la anticariat de hobby. Cu contract individual de muncă, fără ajutor și fără pretenții, Astrid spune că se descurcă și speră că o să fie mai bine. „Cât pot și cât mă țin puterile eu vin. Chiar dacă îmi scurtez puțin programul, că vârsta își spune cuvântul…”

Valoarea estetică a cărților nu e căutată doar în rândul noii generații. Încă din 1990 cererea pentru cărțile cu aspect deosebit era mare. Familiile înstărite care își făceau biblioteci mari preferau să le umple cu cărți cu coperți frumoase. Se spune că nu judeci o carte după copertă. Însă ce a uimit-o pe Astrid a fost interesul pentru aspect și devalorizarea conținutului cărților. Colțurile gurii se întorc spre podea și zâmbetul nu-i mai luminează fața. Și prețurile, valorile adevărate ale cărților, sunt reduse pentru că altfel oamenii nu le mai cumpără. Aproape în șoaptă Astrid spune că doar cei care iubesc cărțile mai cumpără, cei care au bani, nu. Însă apoi ochii i se luminează și își amintește de vorbele tatălui ei.

Râde și continuă spunând că ea a avut o viață bună tocmai pentru că era curioasă. A răsfoit din fiecare carte și a învățat câte puțin din toate: „Nu ai timp să le citești pe toate. Dar răsfoiești.”

rafturi cu cărți
În anticariatul plin cărțile stau și pe podea

Până în 2017 a avut o singură cameră, doar antichități. Aduse din Germania, adunate din talcioc, de la clienți care sunau să întrebe ce să aducă din străinătate. Doamnele căutau suveniruri, bijuterii. Acum a păstrat doar câteva, mai mult ca amintire pentru vremurile bune. Odată cu apariția târgurilor din fiecare sâmbătă și a altor magazine de anticariat, lucrurile au început să aducă mai mult praf decât profit. Atunci camera cu antichități a fost desființată, iar anticariatul s-a concentrat doar pe vânzarea cărților.

bijuterii
Bijuteriile rămase din colecția de antichități
carte de colinde
Cărțulie cu colinde
cărți pe rafturi
Cărți vechi adunate din Germania, Ungaria și România

Chiar dacă anticarii spun că se descurcă cu puțin, strigătul de ajutor nu e unul mut. Potrivit Eurostat, 93,5% dintre români nu cumpără nici măcar o carte pe an. În spatele procentului se află motive precum lipsa timpului liber, promovarea redusă, rata în creștere a analfabetismului funcțional, lipsa banilor.
Criza economică din 2009-2010 a fost cea care a secat de resurse piața editorială, vânzările atingând din nou nivelul din 2008 abia în anul 2019. Pandemia a fost următoarea lovitură, însă editurile mari au supraviețuit.

În comparație cu alte țări, România se află printre cele în care se citește cel mai puțin.
Dacă în Finlanda și Polonia peste 16% din populație citește cărți, considerând cititul ca activitate principală, în România procentul este de aproape trei ori mai mic, conform Eurostat. Un alt studiu arată că în anul 2020 numărul românilor care nu au cumpărat nicio carte este mare.

Iar în cazul în care ne așteptam doar la o trecere la cărțile în format electronic, un studiu realizat de Statista arată procente reduse și în cazul consumatorilor de e-books în România.

Librăriile, deși puține în comparație cu alte țări, încă au clienți. Speranța anticariatelor stă în pasiunea oamenilor care le conduc. Sunt oameni cu povești, oameni care au răsfoit mii de cărți și oameni cu dragoste de carte. Ei sunt oamenii care cred că dorința de a citi face parte din natura ființei umane. Și că oamenii trebuie doar să-și amintească să iubească, din când în când, câte o carte uitată de timp.