“Ultimul Stinge Lumina” – Cadre din România migratoare

Oameni într-un temrinal de aeroport

În vara lui 2021, am stat 3 luni la mătușa mea în Roma. Peste drum de unde stăteam era un magazin de kebab și lângă el, un bar mic cu o fațadă cam neprimitoare și deasupra un semn albastru neon. Blue Dream Bar. Am fost surprins să aflu că barul era operat și frecventat de români. După ceva vreme, devenise o tradiție să imi iau un kebab și după să beau un cola rece în fața barului, pe scaunele din față. Într-o zi, în timp ce îmi desfășuram tradiția, am auzit o scurtă poveste între doi bărbați ce stăteau pe bordură lângă mine. Unul părea cam la 40-45 de ani, chelios și cu barbă(B), iar celălalt nu avea mai mult de 25 și era mai înalt și roșu la față(T). Amândoi îmbrăcați în salopete și cu pete de vopsea pe ei. Ascultând discuțiile lor, mi-am adus aminte de niște niște întâmplări similare.


Odată cu alegerile prezidențiale de la sfârșitul anului trecut și cu explozia de reacții de după, ne-a fost readusă în memorie această parte semnificativă a populației noastre, diaspora și românii plecați în străinăte. Migrarea românilor în străinătate e deseori portretizată în media într-un mod dezolant și exagerat, o plecare constantă și tacită. Totuși, cum arată această imagine din perspectiva românilor din țară? Este totul atât de trist precum pare?

“N-are rost să-i numeri!”

Într-o dimineață, cu vreo câteva săptămâni în urmă, îmi făceam drum la magazinul de la colț când, aud din spatele meu: “Băiatu’!“. Mă întorc și dau cu privirea peste un bărbat la vreo 45 de ani, destul de scund și slab, îmbrăcat cu haine nepotrivite vremii și cu ochelari de soare, rezemat de ușa din spate a unei dubițe albe, ceva mai veche. Îmi cere să îl ajut să găsească un bloc și îmi spune că aduce pachete trimise de români din Italia. Nicușor face drumul Roma – Cluj și uneori și Milano – Cluj o dată la două săptămâni. Abia apuc să îl întreb dacă îi place ceea ce face înainte să arunce chiștocul de țigară pe jos, să îl calce și să-și continue drumul. “M-am cam săturat de drumul ăsta, da’ n-am ce face. Sunt mulți plecați, nici n-are rost să-i numeri, și mulți au nevoie.


Chiar și așa, dacă stăm să consultăm cifrele, ele spun o poveste puțin mai complicată. Conform Institutului Național de Statistică, din anul 1990 și până în anul 2023, numărul total de români care au emigrat în străinătate este undeva la 800 de mii. Pentru a putea înțelege mai bine fenomenul putem clasifica datele după mai mulți factori:

Migrarea românilor în străinătate a avut loc în două mari valuri, în intervalele 1990-2000 și 2011-2023, din diverse motive. Pentru cei plecați înainte de noul mileniu, emigrarea era un simbol al libertății noi dobândite, iar cei plecați ulterior citează de obicei motive de natură economică sau politică.

Vârsta e un alt factor important. Cei mai mulți plecați sunt din rândul tinerilor, care caută oportunități noi de muncă și salarii mai mari, urmați de persoanele la vârstă mijlocie, perioadă în care majoritatea oamenilor își ating apogeul în carieră. Aici nu e menționat și numărul românilor care emigrează temporar, muncind pe anumite intervale de timp, al căror număr e estimat la 3-4 milioane.

Tabel ce compară datele imigrării cu cele ale emigrării romînilor

O statistică rar menționată însă, este cea a imigrației românilor, adică cei ce se întorc definitiv în țară. În ultimii 10 ani, aproape constant, numărul de persoane ce se întorc în țară îl depășește pe cel al românilor ce pleacă. Mulți revin pentru a se bucura de pensie aici, a se reconecta cu familia și prieteni, sau pentru a se stabili în casele construite pe banii adunați peste hotare(numiți și remitențe economice). Asta pune în perspectivă restul datelor și arată că lucrurile nu sunt atât de rele pe cât ne este prezentat constant.

Șansă sau oportunitate?

Cu ocazia Crăciunului am participat la o reuniune de familie la casa bunicilor mei. Verișoara mea, nu de mult căsătorită, le povestea tuturor despre greutățile sarcinii și planul de a se muta în Germania împreună cu copilul și soțul ei.”Cum să te-arunci așa orb?“, “Lasă c-acolo peste tot se caută de muncă!”, “Da ce, la noi nu e bine?“. Familia era împărțită. Bunicul, ca să liniștească puțin apele, spune: “Da ce-are dom’le? Cum s-a descurcat Cristi s-or descurca și ei“. Se referea la unchiul meu, fiul lui cel mai mare, care plecase la 20 de ani, fără niciun plan, la muncă în Franța. Povestea o știam deja. Cum a trebuit să stea cu alți 8 muncitori într-un apartament de două camere și cum a ajuns după 10 ani să dețină propria firmă de construcții. Acum trăiește liniștit undeva la periferia Lyon-ului. Ulterior, am stat să mă gândesc la câți români au plecat bazându-se pe noroc, în special înaintea anilor 2000 când oportunitățile erau limitate. Acum există programe de muncă și poți aplica online pentru joburi, fără risc.


Lipsa riscului nu înseamnă totuși că nu ai nevoie și de puțin noroc. Am vorbit cu Rusu Alexandra, care a plecat în Londra în iulie 2016, la vârsta de 18 ani. A plecat alături de Răzvan, pe atunci iubitul ei. Mi-a povestit puțin despre greutățile de care s-au bătut, despre oboseală, stres și alte obstacole. “Am vrut să merg să muncesc, să nu fiu o povară pentru părinți, știind că tata se descurca oricum destul de greu“. Odată ajunsă acolo, a fost lovită de realitatea lucrurilor: “Mă chemau la muncă doar 2-3 zile pe săptămână, iar Răzvan lucra în cealaltă parte a Londrei de la 5 dimineața până la 9-10 seara și și așa era greu cu cheltuielile“, “În urma unor probleme a trebuit să ne mutăm de unde stăteam într-o casă cu alți străini“. Alexandra spune că ăsta a fost momentul în care au realizat gravitatea situației: “nu aveam mai nimic, perne, farfurii, oale, nu aveam nici cu ce să mâncăm sau cu ce să ne învelim, dar nici bani nu aveam“. Ea spune că nu regretă că a ales să facă asta și că vede toată experiența asta ca pe o învățătură despre ce înseamnă să muncești și să fii responsail. “Am suferit mult, dar am și învățat multe“. Lucrurile s-au schimbat încet în bine, cu muncă și puțin noroc, iar acum Alexandra și Răzvan sunt logodiți și situația lor e mult mai stabilă.

“Acasă-n România mă!”

Cum stăteam în fața acelui bar din Roma, sub soarele de 35 de grade, mi-am terminat sucul care era deja pe jumătate cald și am decis să plec, dar nu înainte să aud o ultimă discuție între cei doi bărbați din incipit, care aprindeau deja a treia sau a patra țigară.


B: “Nu mai fac balcoane-n viața mea Alexe, pe căldura asta și mor”

T: “Măcar o plătit bine, ți-ai luat partea?”

B: “Mi-am luat, da’ am plătit rata la ăla. M-aș duce acasă, nu mai prea pot”

T: “Bem sucu, mergem să vedem la doamna aia apartamentu’ și după suntem liberi”

B: “Acasă-n România mă!”