Undeva în județul Bacău, într-o vale traversată de râul Trotuș, într-o localitate situată la poalele munților, hoarde de figuri grotești și cete de urși umblă pe străzi, oferind un spectacol fascinant, sau chiar grotesc, privitorilor. Acest ritual străvechi are rolul de a alunga spiritele malefice și de a aduce noroc și prosperitate comunității.
Așa cum se obișnuiește de sute de ani, în ultimele zile ale lunii decembrie, în tot orașul se aude sunetul pătrunzător al tobelor și al fluierelor, acesta vestind venirea cu pași repezi a noului an.
”Particip la datini de la 5 ani. Jocul urșilor este o tradiție pe care eu o am în sânge și trebuie să o duc mai departe. Străinii nu au cum să înțeleagă exact ce înseamă pentru noi acest obicei, doar localnicii. Momentul în care auzim o bătaie de tobă, ni se face pielea de găină și atunci știm că trebuie să ne îmbrăcăm în piele de urs. Într-un an nu am putut veni acasă, am fost plecat în Londra și am început să plâng fiindcă nu puteam fi alături de prietenii mei. Pentru noi această sărbătoare simbolizează multă putere, alungă răul adunat în anul vechi și ne ajută să căpătăm forță.” Acestea sunt cuvintele lui Ionuț, un tânăr care participă la datini alături de familie, și căruia sărbătorile de iarnă îi oferă prilejul de a-și menține identitatea culturală.
Parada mascaților și urșilor
Anul acesta, pe data de 30 decembrie sunt prezentă la cea de-a 27-a ediție a Festivalului de Datini și Obiceiuri Strămoșești de la Comănești. Acest eveniment a fost organizat de Primăria Orașului Comănești și Consiliul Local cu scopul de a celebra unicitatea obiceiurilor românești de iarnă. Spectacolele care atrag anual vizitatori din toată România, dar și din alte țări, pun în valoare costumații impresionante și momente de teatru popular, elemente care au fost păstrate cu grijă, secole întregi, în comunitățile de pe Valea Trotușului. Cel mai apreciat dintre toate este dansul urșilor, pentru acesta fiind recunoscută această zonă.
În jurul orei 11, la amiază, mă aflu chiar în parcul central, aproape de scena pe care urmează să urce vestitele cete de urși. Aceasta este înconjurată de corturi și standuri care împrăștie în aer mirosul ispititor de grătar și vin fiert. În deschiderea spectacolului, sunt invitați pe scenă diverși artiști care interpretează cântece și dansuri populare. Muzica răsună atât de tare încât atmosfera de sărbătoare se simte încă de la câteva străzi distanță. Publicul este numeros și agitat, toți așteaptă începerea adevăratului spectacol.
Între orele 11 și 12, cetele pleacă de la primărie. Știind că în curând vor ajunge pe centru, traversez strada principală a orașului și îmi fac loc în față, printre curioși, cu scopul de a capta cât mai bine în fotografii costumele inedite ale participanților. În câteva minute, sute de oameni se adună pentru a vedea parada. Odată cu apariția primei cete, oamenii par să uite de gerul de afară, iar strada se umple de muzică, chiuituri și culoare.
Prin fața mea trec o mulțime de oameni costumați din cap până în picioare în diverse creaturi, care dansează haotic, fiind acompaniați de tobe și fluiere. Măștile inedite care ar trebui să alunge spiritele rele, reușesc să capteze atenția publicului și mai ales, a aparatelor de fotografiat. Imaginea este completată de prezența tinerilor care poartă cu mândrie costume populare și zâmbesc la poze. Cele mai apreciate sunt însă, cetele de urși care dansează în sincron, pe ritmul bătăilor de tobe, la comanda ursarilor.
Originea și evoluția acestor obiceiuri
În timp ce sorb din priviri mișcările repetitive ale canafilor atașați la pieile urs și jocul teatral al mascaților care se opresc să salute și să bată palma cu copiii, lângă mine își face apariția o ”figură malefică”. Întâmplător, întorc capul într-o parte și mă sperii foarte tare de masca neagră, cu pălărie, coarne și două găuri prin care abia puteam vedea ochii omului din dreapta mea. Așa îl cunosc pe Ionel, un bărbat care, de-a lungul anilor, a participat de nenumărate ori la datini, motiv pentru care în următoarele minute îmi povestește cu drag despre originea acestora:
Tradiția aceasta este de sute de ani la noi, fiind specifică comunităților de romi. Înainte se făcea cu urs adevărat, intrau cu el în casa oamenilor și se spunea că dacă te calcă pe spate te păzește de boli și aduce noroc în anul care vine. Cu timpul s-a trecut la pieile de urs și așa a rămas. Eu am 56 de ani, dar particip de la vreo 7-8 ani, părinții mei nu erau interesați de datini, dar mai primeam acasă urători. Eu am prins interes față de aceste obiceiuri de la oamenii din sat.
Conform unui articol, ”Jocul urșilor în România”, publicat pe 30 decembrie 2024, acest obicei este vechi de sute de ani și a evoluat pe parcursul a mai multor secole, rezistând până în prezent.
Evul Mediu
Deși zona Moldovei este asociată adesea cu jocul urșilor, acest obicei nu își are originea în România. Dresarea urșilor pentru divertisment sau în scopuri terapeutice provine încă din Evul Mediu și ar fi fost practicată vara în comunitățile de romi.
Secolul al XVIII-lea
Ulterior, acest obicei a pătruns pe întregul continent european, ajungând și pe teritoriul României, prin intermediul unor populații migratoare. Abia în secolul al XVIII-lea a fost atestată pentru prima dată pe teritoriul țării noastre, în Moldova, existența acestui obicei. Ursarii, erau sclavi de etnie romă a căror îndatorire era aceea de a întâmpina și de a distra oaspeții veniți la curtea proprietarului, prin spectacolele realizate cu urși vii.
Secolul al XIX-lea
În secolul al XIX-lea ursarii obișnuiau să colinde pe în sate cu urși luați de mici și dresați pentru a-i distra pe copii și a câștiga bani. Dacă imaginea oamenilor care poartă pielea unor animale ucise nu m-a înspăimântat, cu siguranță am văzut acest obicei cu alți ochi după ce am aflat cum erau îmblânziți urșii acum 200 de ani. Imobilizarea în lanțuri sau forțarea animalului de a ”dansa” pe un teren căruia i se dădea foc, acompaniat fiind de muzică, erau metode comune de dresaj pentru acea perioadă.
Secolul al XX-lea
Deși s-au luat de-a lungul timpului mai multe măsuri legale pentru a opri suferința care le este provocată animalelor în timpul acestor obiceiuri, oamenii au ignorat grotescul sărbătorii. Treptat însă, urșii vii sunt înlocuiți în spectacole cu piei adevărate, purtate de oameni care încearcă să imite mișcările și sunetele specifice animalelor.
Prezent
În prezent, acest obicei este atribuit unor state precum Bulgaria, Serbia, Albania și România. Deși este apreciat la nivelul întregii țări, jocul urșilor s-a păstrat cel mai bine în comunitățile pe Valea Trotușului.
Elemente și semnificații
Odată ce parada se încheie, vine momentul ca cetele să urce pe scenă. În timp ce își așteaptă rândul, unii participanți se retrag printre blocuri pentru a-și trage sufletul, iar alții preferă să rămână în rol și continuă să încânte publicul, dansând și chiuind. O mulțime de oameni se adună pentru a-și face selfie-uri cu vedetele acestui spectacol.
Din spusele participanților, spectacolul de care astăzi se bucură toată lumea nu este altceva decât rezultatul muncii a generații întregi de oameni implicați și pasionați de tradiții. De asemenea, înțeleg că valoarea materială și culturală a costumațiilor este motivul pentru care acestea sunt considerate elementul central al sărbătorii.
Costel Luca, un tânăr îmbrăcat în costum popular, care a venit cu trăsura la festival, explică în ce constă pregătirea pentru un astfel de eveniment:
Pregătirea unor astfel de evenimente durează câteva luni și necesită multă efort, este nevoie de organizare și de oameni implicați, unii spun inițial că vin, dar apoi renunță. Trebuie să investești ca să poți să te bucuri de ele, de tradiții, de costumații, de momente, este frumos să le vezi aici, dar necesită foarte multă muncă să le pregătești. Cu toate acestea, le facem de dragul tradiției, ca să ne asigurăm că nu se pierde.
Ulterior, mă întâlnesc cu Radu Augustin, un membru al cetei din Șupan, recunoscut în comunitate pentru cunoștințele sale adunate de-a lungul anilor despre datini și, mai ales, pentru pasiunea de a povesti. Deși este întrerupt constant de tobe și de zgomotul ascuțit al fluierelor, acesta îmi explică de ce costumațiile, în special pieile de urs, au devenit cel mai apreciat element al acestor tradiții:
Bunici, copii, nepoți, toți mergem cu ursul până îmbătrânim și nu mai putem. Pe vremuri se mergea prin sate cu urși adevărați, peste ani însă, oamenii au început să cumpere tot mai multe piei valoroase și a crescut și numărul de cete. Pieile sunt păstrate tot anul, acestea, trebuie să fie spălate, degresate cu sare, date cu ulei, ținute la întuneric, întinse, și ferite de molii cu pastile speciale. Doar capul cântărește aproximativ 30 de kilograme, cu totul pieile au undeva la 40-50 de kilograme. Se știe din popor că jocul ursului are rolul de a aduce belșug și noroc în anul care vine. Măștile, în schimb, se poartă pentru a alunga spiritele rele și a face loc lucrurilor bune, cu scopul de a pregăti anul care vine, să fie un an mai bun.
Cum s-au păstrat aceste obiceiuri în timp
Poate cel mai frumos aspect al acestor tradiții este reprezentat de emoția pe care o simte fiecare participant în parte, aceste trăiri fiind și motivul principal care îi îndeamnă pe oameni să continue și să transmită mai departe aceste practici străvechi.
În toată agitația orașului zăresc o oază de liniște, o familie de urși, trei copii adorabili care se joacă, și un părinte grijuliu. Florin, tată a trei fete, îmi povestește despre efortul pe care îl face pentru a veni în țară și a petrece timp cu copiii de sărbători, ocazia perfectă cu care poate transmite mai departe dragostea pentru tradiții:
Particip de aproape 15 ani la datini, este o tradiție care vine din moși strămoși, specifică localităților din Valea Trotușului. Noi am fost crescuți așa, din familie știm că este important să păstrăm aceste obiceiuri și sperăm să nu se piardă, motiv pentru care îi încurajăm și pe copii să participe. Deși lucrez în afară, fac tot posibilul ca în fiecare an să vin acasă, special pentru aceste sărbători.
Răzvan Florea, membru de mulți ani al cetei din Zăvoi, Comănești, un bărbat voinic care poartă își poartă cu mândrie pielea de urs, descrie această sărbătoare sub forma unei moșteniri culturale:
Tradiția asta este transmisă în familie din moși strămoși. Bunicul i-a transmis-o tatălui, iar acum am preluat-o eu. Îmi este teamă că aceste tradiții ar dispărea dacă tinerii din ziua de azi nu ar fi interesați de ele. Depinde și de noi, cei mai bătrâni, să le transmitem mai departe, să le intre în sânge celor mai tineri aceste obiceiuri. Zona noatră este recunoscută pentru păstrarea acestor datini. De aici și provine, din zona Comănești-Dărmănești.
Printre tinerii care duc mai departe această tradiție se numără și Rusu Beatrice, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național ”Dimitrie Cantemir” din Onești. Aceasta se arată foarte încântată să-mi vorbească despre experiența ei ca participant la jocul urșilor de la Dărmănești:
Particip la această tradiție, din păcate, de doar doi ani de zile. Înainte am fost un simplu spectator ce sorbea din priviri spectacolul unic al urșilor. Privind jocul creat de sute de oameni ce duc, fără tragere de inimă, tradițiile mai departe, dorința de a participa și eu creștea cu fiecare secundă mai mult. În anul 2023 am fost ”măscătură”, om îmbrăcat în diferite costume (doctor, militar, etc.) care trebuie să își schimbe vocea pentru a nu fi recunoscut și să meargă la oameni pentru a se distra cu ei. Mascații sunt primii care urcă pe scenă, dansează, urlă, cântă, ură și susțin ceata. Anul acesta, am fost ursăriță. Am avut grijă de ursul meu, o fetiță de 8 anișori. Ursarul îl sprijină pe urs și face bani. Eu am lăsat toți banii copilașului, deoarece a atras cele mai multe priviri.
De asemenea, Beatrice afirmă participarea la aceste datini îi aduce împlinire și mândrie:
Tradițiile, pentru mine, înseamnă viață, acel sâmbure de speranță că România încă mai trăiește în inimile tuturor. Ele se definesc prin joc, iubire, pasiune, tradiționalism și patriotism. Tradițiile, pentru mine, înseamnă să simțiți că ajuți la dezvoltarea și grija de a nu se pierde vechile obiceiuri. Este o mândrie. Mă simt privilegiată că iau parte cu atâta iubire și răspundere la datinile țării.
Tot în spatele scenei, am ocazia de a vorbi cu Mutu Ștefania, studentă în anul I la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pentru care simpla participare la datini s-a transformat treptat în pasiune:
Eu m-am îmbrăcat pentru prima dată în piele de urs la 9 ani, adică de vreo 10 ani încoace duc mai departe ce înseamnă pentru nou jocul ursului. Prima dată am mers cu membrii familiei și prietenii apropiați, din casă în casă, să colindăm. Ulterior, din pasiune, am ajuns să colind prin toată țara, am ajuns în orașe precum Iași, București, Cluj, Botoșani și așa mai departe. La noi tradiția este din familie, părinții mei m-au influențat inițial, dar motivația de a continua a venit din jocul care transmite un sentiment aparte, care mă face să mă simt conectată cu strămoșii.
Ea continuă să explice de ce nu se pierd aceste tradiții:
Pentru noi, dansul urșilor simbolizează continuitatea, orice s-ar întâmpla, noi ducem mai departe această tradiție, doar așa putem să le arătăm și generațiilor din urmă cine suntem noi cu adevărat. Tradiția aceasta s-a păstrat, deoarece este unică, ieșită din comun și datorită zâmbetelor pe care le aduc oamenilor și faptului că îi ajută să se simtă curățați, din punct de vedere spiritual.
Încheiere
Spectacolul a continuat până seara târziu, iar, în ciuda frigului, momentele artistice au reușit să capteze atenția publicului ore în șir. Interesul localnicilor pentru acest festival este justificat atât de faptul că acesta contribuie la păstrarea și promovarea identității culturale, dar și de nevoia oamenilor de apartenență la comunitate și de a realiza conexiuni cu ceilalți pe baza unor valori comune. De asemenea, semnificațiile acestor ritualuri străvechi, caracterul moralizator și sentimentele asociate cu acestea (mândrie, bucurie, reînnoire spirituală) reprezintă câteva din motivele pentru care oamenii încă le îndrăgesc, deși sunt vechi de sute de ani.
În cele din urmă, jocul urșilor și al mascaților se dovedesc a fi nemuritoare. Dacă au apărut din nevoia de divertisment și evadare a ființei umane, și au fost transmise din generație în generație cu speranța că vor atrage vremuri mai bune, în prezent, tinerii au responsabilitatea de a le păstra cu grijă, ca pe o zestre culturală, și de a le încredința generațiilor viitoare.
