Orașul Comănești geme de lume de nu poți arunca un ac pe străzile din centru. Îmi fac cu greu loc mai în față prin mulțimea pestriță care privește admirativ către șiruri lungi de urși împodobiți cu canafi roșii de lână, dansând însoțiți de oameni călare sau pe jos, cu măști sau costume colorate în roșu sau în port național. Toboșarii bat un ritm ritualic în niște tobe imense, acompaniați de sunet de fluier. Ca în fiecare an pe data de 30 decembrie, de 27 de ani incoace, mii de oameni din oraș, dar și de departe de peste mări și țări, vin să vadă la Comănești, un oraș de pe Valea superioară a Trotușului, din Județul Bacău, Jocul Ursului, atracția principală a Festivalului de datini și obiceiuri strămoșești. Bineînțeles că nu vorbim de urși în carne și oase, cetele fiind compuse din tineri dansatori, copii, flăcăi și fete îmbrăcați în piei naturale întregi ale acestui masiv animal care își are sălașul în zonă în număr destul de mare. Căci Orașul Comănești ca și întreaga Vale a Trotușului este situat într-o zonă de deal și munte unde imaginea mioritica ”Pe-un picior de plai pe-o gură de rai ” e cât se poate de reală. Și nu numai cadrul natural dă valoare locurilor, ci o întreagă moștenire culturală ce cuprinde pe lângă „Jocul Ursului” menționat anterior și alte momente specifice prezente și ele la festival, precum Dansul Caprei, sceneta istorică „Banda lui Bujor” sau dansuri populare tradiționale.
Tradițiile de odinioară
”Jocul Ursului” își are originea în timpuri de demult. Tatăl meu care a fost prins și el de ”febra” acestui obicei în tinerețe mi-a spus căte ceva despre asta, lucruri auzite de la bătrănii din zonă, din localitățile învecinate Comănești și Asău. Ei povesteau că odinioară încă de la vechii daci, era obiceiul să se umble prin sat cu un urs adevărat, imblânzit, pus să danseze pe jeratic sau folosit în scop terapeutic pentru cei cu dureri de spate. Cu timpul obiceiul s-a schimbat, transformându-se intr-un dans ritualic al unor tineri flăcăi îmbrăcați în pielea ursului, în bătaie de tobe și sunet de fluier, sub comanda unor ursari, oameni aprigi cu voci tunătoare care rostesc strigături în versuri ce spun istoria legăturii dintre om și animal. Aceștia umblau din casă în casă spunând povestea ursului și urându-le gospodarilor un an bun și rodnic. Obiceiul de a umbla din poartă in poartă s-a păstrat până în urmă cu câțiva ani, dar influența modernității își face simțită prezența. Au apărut festivalurile de profil, iar tradiția colindatului pe la case s-a mutat pe scenă. În prezent, ursul mai vine doar la casele cunoscuților, rar find văzuți la întâmplare pe stradă în comunități, în afara evenimentelor organizate.
Tinerii și tradiția
Theodor, 24 de ani, ursar în ceata ”Ursul lui Gavrilă” din Comuna Asău, îmbrăcat într-un costum roșu aprins încins cu curele de piele neagră e prezent ca în fiecare an la festivalul din Comănești, ca și la alte festivaluri de folclor. El spune că în familia sa tradiția a trecut din tată în fiu. Tatăl său este tot ursar, iar sora lui a dansat în piele de urs. Pentru că, fac o paranteză, tradiția suferă schimbări de la an la an, iar pieile de urs nu mai sunt purtate doar de flăcăi voinici ci și de fete sau copii de la vărste foarte fragede. „Eu și sora mea am început să umblăm cu ursul de când eram foarte mici, eu având doar 3 ani. La început am fost influențat de părinți, însă cu timpul a devenit o pasiune pentru mine”. Ce il motivează? Pe lângă ineditul actului cultural tradițional îl fascinează succesul mereu în creștere pe care il are acest dans, ajungând cunoscut prin orașe indepărtate, în capitală sau chiar dincolo de granițele tării prin festivaluri sau emisiuni televizate. ”Îmi place să văd bucuria și admirația pe chipurile spectatorilor și sunt mândru de a fi parte a tradiției pe care o duc mai departe.”
Scena din centrul orașului se umple de personaje. Rând pe rând cetele de urși dansatori, toboșari, ursari cu bice sculptate în maini, alte personaje cu măști și toiege sculptate și costume populare își prezintă momentul tradițional în fața publicului. Câte o față gingașă de domnișoară cu codițe impletite spic și machiaj impecabil se zărește de sub capul greoi de urs cu belciug în nas.De altfel poze cu frumoasele ursoaice la evenimentele folclorice fac înconjurul lumii în publicații românești sau străine. Spectatorii privesc încântați și figurile drăgălașe ale copiilor cu vârste din ce în ce mai fragede de la an la an care poartă și ei piei de urs pe măsură și scot câteodată sunete ce imită mârâitul ursului, voind să pară cât mai fioroși, dar fiind doar hilari. Numărul cetelor de urși din zonă este în creștere și mereu în competiție, putând observa această evoluție de când vin la acest festival, an după an. La început erau doar 2-3 cete de urși, acum sunt peste zece din fiecare cartier din Comănești, din Comuna Asău sau din orașul invecinat Moinești și alte sate de pe Valea Trotușului. Tradiția ia amploare, având în vedere că obiceiul a fost de curând introdus în patrimoniul mondial UNESCO. Theodor ne informeaza că inițiativa a fost a domnului Daniel Nicodim, conducătorul și managerul cetei de urși ”Ursul lui Gavrilă” din Comuna Asău care din păcate nu se mai află azi printre noi, rămânând în memoria localnicilor sub numele de „Tata Urs”. Acesta a preluat obiceiul de la tatăl lui, Gavrilă Nicodim de asemenea plecat dintre noi care a alcătuit prima ceată mai numeroasă de urși respectiv opt piei de urs, deoarece pieile erau mai rare în urmă cu câteva zeci de ani, fiind păstrate cu mare atenție de la an la an pentru a nu se deteriora, după o rețetă secretă cunoscută doar de posesorii de piei. De altfel și Gavrilă a preluat obiceiul tot de la tatăl lui, iar acest obiceiul de a duce tradiția mai departe din tată în fiu apare și în versurile strigate de ursari în cadrul momentului artistic: ” Iar cand a murit moșneagu’/ Mi-a lăsat mie toiagu’” Acum Jocul Ursului a devenit un adevărat fenomen, atrăgând numeroși ziariști din țară și străinătate, articole pe acestă temă apărând și în New York Times.
Există însă și reversul medaliei. Fiind din ce în ce mai popular obiceiul atrage tot mai multi tineri care vor să poarte pielea de urs însă fără a respecta regulile, fără a se implica doar pentru a fi în mijlocul evenimentelor. Tradiția alunecă în mod primejdios spre kitsch depărtându-se de autenticitatea vechiului obicei. În plus, concurența dintre cete este destul de dură, fiecare conducător de ceată încercând să atragă cât mai multe piei și tinerii cei mai buni în ceata lor, să fie cât mai mulți.
Revenind la pieile de urs, acestea sunt în proprietatea diferitelor persoane și sunt păstrate zeci de ani, fiind considerate de mare preț. In timpul sărbătorilor de iarnă șefii cetelor de urși folosesc nu doar pieile pe care le au ei la păstrare, ci fac apel la toți cunoscuții care posedă piei de urs alcătuind astfel o ceată de căteva zeci sau chiar peste o sută de piei. Posesorii unei piei sau a mai multora pot alege în ce ceată vor să joace din cele câteva din zona sau pot exista inițiative de a alcătui o nouă ceată, cum s-a înrâmplat recent și în Comănești, spre care să atragă deținătorii de piei de urs. La festivalul de la Comănești, potrivit anunțului făcut de primarul orașului, concurența între cetele de urși se face pe criterii privind mișcarea scenică cât mai organizată, priceperea ursarilor de a rosti textul strigăturii în care să îmbine autenticitatea versurilor vechi preluate din bătrâni cu versuri noi compuse, adaptate vremurilor actuale, modul de păstrarea a integrității pieilor, autenticitatea costumelor populare și frumusețea podoabelor. Numărul de piei nu este un criteriu oficial atunci când cetele participă la un concurs. În ultima vreme însă, concurența s-a făcut neoficial și pe baza acestui număr, ceea ce a dus la formarea unor cete din ce în ce mai numeroase de urși. Sute de ursi inundă străzile orașului, ceea ce nu este apreciat chiar de toată lumea. Asociațiile de iubitori de animale consideră că obiceiul e barbar și își pun întrebarea de unde apar atâtea piei de urs, câte din pieile de animale sunt într-adevăr păstrate de la bătrâni, dar câte animale au fost sacrificate de curând doar de dragul imaginii? La ultimul festival de tradiții din Comănești care este cel mai mare din zonă, a fost un număr de 12 cete de urs, iar numărul urșilor care au dansat pe stăzile Comăneștiului din tote cetele adunate a fost de aproximativ 1000.
Referitor la textul strigăturii, Theodor spune că l-a învățat de la tatăl său care îl știe de la bătrânii satului fiind transmis prin viu grai din generație în generație. Există însă posibilitatea și adăugării de noi versuri potrivit vremurilor sau situațiilor din prezent, mai afirmă el. Textul urmărește un fir epic în spatele căruia sunt adânci semnificații cu rădăcini în trecutul istoric al zonei. El ne vorbește de un tânăr vânător care a plecat în pădure pentru a fura un pui de urs de la o ursoaică care fătase la ”tulpina bradului” și a cutreiera cu el satele. Cu timpul legătura dintre om și animal devine atât de puternică încât ursarul ajunge să considere ursul ca o avere sau membru al familei deși acesta ca orice animal sălbatic produce stricăciuni în sat, lucru ilustrat si prin versuri: „Umbla ursul prin vecini/ Ca să caute găini/ …/Foaie verde ș-o lalea? Asta-i toat-averea mea/…/Am dat foc la-ntregul sat /Și cu urșii am plecat.”Dansul urșilor se schimbă în funcție de strigătură, ei sincrinizându-se și schimbănd pasul și poziția corporală potrivit comenzilor, când săltănd în picioare și ridicănd capetele masive cât mai sus, când lăsând capul în jos, dansând în horă cu pași mărunți.
Cetele de urși, pe lăngă faptul că aduc tradiții străvechi în prezent, sunt în pas cu cerințele moderne, probabil pentru a evita monotonia și a nu cădea în desuet. Ei au propriile pagini pe rețelele de socializare unde se fac cunoscuți, semnează colaborări cu vedete, fac remixuri. Am deschis din curiozitate pagina de facebook „Ursul lui Gavrilă din Asău” și am văzut cu uimire cum creativitatea nu are limite, urșii apărând în spectacole cu formația rock „Lupii lui Calancea” (pe 18 decembrie 2024 de exemplu au participat la spectacolul formației de la Palatul Național) și cu DJ Baron în clipuri video postate pe youtube.
Autenticitate și modernitate în dansurile populare autohtone
Festivalul de la Comănești nu este singurul din zonă . Am participat cu trei zile înainte la un alt festival de tradiții din Comuna Asău- Ziua Colindului aflat la ediția a treia. Comuna Asău se află lângă Comănești, într-o zonă de tranzit între Modova și Ardeal și este un sat mare de oameni gospodari, deși populația este îmbătrânită. Este și satul bunicilor mei de la care am aflat că majoritatea tinerilor au emigrat către orașe mai mari sau în alte țări, dar se întorc mereu cu drag în zona natală. Sunt mândri de satul lor pentru bogatele tradiții existente aici, despre care povestesc oriunde se duc. Cei rămași în sat își dau seama de valorile imateriale pe care le au și care le conturează o identitate culturală proprie . Cum altfel pot ei păstra cât mai mult și cum pot face cunoscută lumii moștenirea lor culturală, decât prin copiii lor?
Scena ridicată pentru festival în Centrul Comunei Asău duduie sub pașii dansatorilor mai mici sau mai mari din „Ansamblul folcloric Brădățelul” din Comuna Asău. Fețele lor cu un zâmbet larg pe față strălucesc de entuzism. În jurul scenei săteni sau locuitori din satele apropiate privesc încântați pașii ritmici și vioi ai tinerii dansatori care au intrat în tainele dansurilor populare din zonă, polka, floricica sau corăghește îndrumați de domnul instructor Lungu Marian. Încântată de ritmicitatea și voioția momentului artistic, am căutat să stau de vorbă cu domnul Marian Lungu,40 ani, etnolog și artizan popular dar și instructor al mai multor ansambluri de dansuri populare din Județul Bacău care a scris și o lucrare de dizertație despre hora satului și jocurile tradiționale pe valea superioară a Trotușului. Domnul Lungu analizează din poziția de specialist fenomenul cultural și evoluția acestuia în zonă pe baza izvoarelor autentice furnizate de bătrâni ai locurilor sau materiale scrise. Aceasta analiza cuprinde nu doar o abordare istorică pentru o mai bună înțelegere a contextului, ci și elemente ce țin de aspectul practic, respectiv cât din tradiție s-a păstrat intactă, ce influențe contemporane au apărut în decursul timpului și căt mai sunt de motivați tinerii să participe la astfel de activități într-o eră preponderent bazată pe tehnologie. Domnul Lungu afirmă că a căpătat pasiunea pentru descoperirea și promovarea folclorului autentic de la bunicii sai și de la mama sa originari din Comuna Asău, de asemeni păstrători ai tradițiilor locale. A terminat școala într-o perioada catalogată de el drept ”ciudată”, respectiv o perioada de tranzit intre comunism și noua democrație, când cultura mai suferea încă de pe urma influențelor și regulilor impuse de regimul totalitar. ”Prima mea manifestare în direcția folclorului a fost înscrierea în ansamblul de dansuri populare ”Doina Trotușului” de la Onești, apoi am fost în ansamblul profesionist „Busuiocul” din Bacău și ulterior în Ansamblul „Ca la noi”, Toată această experiență ca dansator în ansamblurile de dansuri populare l-a făcut să își dorească să împărtășească cu cei tineri ceea ce a învățat. Dar nu s-a limitat doar la dansuri populare. .”Dragostea mea pentru tradiții s-a manifestat atât pe partea de dans popular cât și pe partea de meșteșuguri populare. Am început cu confecționarea măștilor populare am continuat cu bundițele tradiționale ajungând să lucrez manual întregul costum femeiesc sau bărbătesc, atât pe partea de țesut cât și de cusut. Am căutat dintotdeauna să aplic modelele specifice fiecărei zone în parte, Pentru aceasta am avut ca materiale documentare costumele lucrate de bătrânele din sate existente în lăzile de zestre cât și fotografii vechi, chiar de pe crucile din cimitire”. Astfel un model specific zonei Asău-Comănești, pe valea superioară a Trotușului pentru cămășile bărbătești este ”frunza de stejar” cu cusături negre pe pânză albă. Domnul etnolog consideră că un efect nefativ asupra autenticității costumelor populare îl are inundarea pieții cu costume populare produse în China care fac concurenta neloială costumelor lucrate manual fiind mult mai ieftine și mai la îndemână.
Ce ii atrage pe tineri către dansurile populare? Inițial pornesc la îndemnul părinților apoi apare dorința de socializare, potrivit opiniei domnului Lungu. „Nu știu câți dintre ei se gândesc că duc ei tradițiile mai departe sau îi motivează cine știe ce mândrie. Categoric că părinții sunt în spate și îi dirijează către așa ceva./…/Pentru ei e pur și simplu distracție, mai ales la adolescenți cărora le place să-ți petreacă timp împreună și mai ales dacă îi mai și scoți, petrec timp împreună prin microbuze sau cazări și zic eu că e tot un rol social. În final ieșirea pe scenă în fața oamenilor e motivul pentru care pleci de-acasă./…/ În plus pe tineri trebuie să îi faci să se simtă în concurență. Fie se concurează între ei, fie cu alte grupuri.” Așadar promovarea tradițiilor nu e doar un scop în sine în cazul tinerilor, ci are și numeroase alte avantaje. ”Eu așa văd, că e un timp frumos petrecut împreună , chiar și pentru noi, chiar și ca activitate fizică, să se miște, să mergem la un eveniment, să fie dezinvolți acolo, să fie încrezători, să nu le fie rușine în societate, să lucreze puțin așa cu ei și cu scena, să lucreze în echipă. Nemaivorbind că ajută și societatea, și zona, promovează tradițiile locale”.
Chiar dacă tradițiile sunt o reflectare a trecutului istoric și al identității culturale moștenite de la străbuni, ele sunt supuse nevoilor lumii moderne și este firesc să sufere schimbări și adaptări.
