De ce într-o lume în care locurile de muncă par să fie tot mai multe, atât de mulți tineri educați par să nu reușească să se angajeze? Este oare din cauză că sunt prea comozi și nu dorec să depună eforturi în plus, sau angajatorii cer prea multe si oferă prea puțin în schimb?
Multe articole de presă din romania (Digi24, HotNews, ProTv, Adevărul, Termene, ProTv) au vorbit despre generațiile tinere și dificultățile lor în a-și găsi locul pe piața muncii. În timp ce unii oameni îi acuză că sunt leneși, lipsiți de ambiție sau pretențioși, alții sunțin că adevărata problemă este mult mai complexă și implică un sistem educațional depășit, un context economic dificil și cerințe nerealiste ale angajatorilor. Cât de adevarat este, de fapt, stereotipul „tinerii nu vor să muncească”?
În anul 2024 rata de ocupare în romania a persoanelor cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani a fost de 19,9%, iar în 2022 a fost de 19,7%, pe când înte anii 2010-2020 a fost intre 20%-25%, conform datelor INS. Se poate observa, într-adevăr, o scădere destul de semnificativă. Însă, dacă aruncăm o privire și peste domeniile cu cea mai mare cerere observăm că majoritatea sunt în domeniul construcțiilor, cureriatului, ospitalier sau comercial. Pe scurt, locuri de muncă care nu necesită studii superioare.
Nu sunt plătită suficient încât să îmi pese.
O să vă povestesc puțin experiența proprie pe care am avut-o pe piața muncii. De când am intrat la liceu, obișnuiesc vara să mă angajez. Am avut primul loc de muncă în vara de dupa clasa a noua, adică la 16 ani. Timp de 3 ani am fost angajată la o terasă, din cadrul unei stațiuni balneare.
În ultimul meu an acolo, lucrurile au început să scârțâie. Am fost pusă oarecum „responsabilă” pentru terasă, și mă gândeam că odată cu toate aceste lucruri noi pe care trebuia să le fac, o să vină și o mărire la salar, însă nu a fost așa. Eram chemată la job aproape în fiecare zi, ajungând să lucrez și o lună încontinuu fără o zi de pauză. Stăteam acolo și până pe la 1-2 noaptea, iar ziua următoare trebuia să o iau de la capăt.
După multe săptămâni fără pauză, m-am decis să cer o zi liberă, însă am fost chemată și atunci la lucru. Acela a fost momentul când m-am decis că este ultima vară în care mai lucrez aici, am ales să-i spun șefei că eu de la 1 septembrie nu mai am de gând să vin la lucru. Următoarea lună am început să nu mai fac lucrurile pentru care nu eram plătită, cum ar fi să nu mai vin la lucru în zilele în care eram liberă sau să nu mai stau peste program. Am primit câteva avertismete de la șefa mea, însă când i-am spus că îmi voi relua toate responsabilitățile doar dacă aceasta îmi va mării salarul, mi-a spus că nu este posibil acest lucru. Mi-am continuat activitatea așa cum am vrut eu până pe 1 septembrie, care a fost ultima mea zi de lucru.
Deseori angajatorii în astfel de locuri, optează să angajeze copii de 16-18 ani, fără experiență pe piața muncii, pentru a putea să-i plătească puțin și să-i muncească mult. Deși la început, copii își dau silința să facă totul bine, cu cât trece mai mult timpul realizează că ei lucreză mult peste salarul pe care îl primesc. Ajung astfel ori să își dea demisia ori să își „taie” singuri din responsabilități.
Însă acestea nu sunt singurele locuri în care se întâmplă așa. Există multe companii care caută oameni tineri, disperați, în căutare de locuri de muncă, ca mai apoi să le ofere salariul minim pe economie și se așteaptă ca ei să se supună cerințelor lor. Se așteaptă ca aceștia să le ofere timpul și eforturile lor, însă ei să nu ofere nimic la schimb. Revenim, astfel, la întrebare, este oare vorba că „tinerii nu vor să muncească” sau angajatorii exploatează tinerii crezând că aceștia se vor modela dupa cerințele lor nerealiste?
Echilibru, nu compromis. Viziunea tinerilor asupra muncii.
Este adevărat că majoritatea tinerilor din ziua de azi își prioritizează timpul liber, însă nu așa e și normal? „Dacă în descrierea job-ului zice că programul este de la 9 până la 18, de ce să lucrez mai mult dacă nu am beneficii care vin odată cu orele de muncă în plus.” (Raluca, 23 ani)
Spre deosebire de generațiile anterioare, se observă și o schimbare semnificativă în mentalitatea tinerilor față de muncă. Nu este vorba că tinerii nu vor să muncească, ci despre găsirea unui echilibru între viața personală și cea profesională.
Pentru mulți tineri, să muncească nu mai înseamnă acceptarea unor condiții impuse de angajator, ci mai degrabă un schimb de resurse între cele două părți. Spre exemplu, situații precum munca în afara orelor de lucru sau munca în afara fișei de lucru sunt considerate exploare, nu „dedicație” sau „loialitate” față de companie, pentru că, pentru ei, nu va exista un beneficiu real. Aceștia văd timpul liber ca pe o necesitate, și nu ca pe un lux, fiind și o abordare mai sănătoasă, reușind astfel să dea randamend la locul de muncă, nu să muncească excesiv, ajungând la epuizare.
„În ultimele luni, am căutat și am aplicat la 76 de job-uri și nu am primit răspuns de la nici unul”.
Analizând puțin cerințele angajatorilor, majoritatea cer cel puțin doi ani de experiență profesională, care pare imposibilă de obținut înainte de finalizarea studiilor. Cum ar trebui un tânăr, proaspăt ieșit din facultate, să acumuleze experiența necesară dacă toată lumea o cere? Ei bine, dacă ar fi să ascultăm ceea ce spune majoritatea lumii, răspunsul ar fii că „trebuia să lucrezi și în facultate, să îți cauți internship-uri, să faci ceva, nu doar să stai degeaba”. ”. Deși internship-urile și joburile part-time par soluții bune și recomandate pentru a obține experiență, sunt adesea insuficiente pentru a satisface cerințele angajatorilor, aceștia considerând-o „neoficială”. Practic, munca depusă pentru a câștiga experiență în timpul facultății devine inutilă în ochii angajatorilor. Această situație ajunge să pună o presiune enormă asupra studențiilor, care, pe lângă că trebuie să se concentreze asupra cursurilor și examenelor, mai au de adaugat acum și pregatirea profesională.
Daniel, un tânăr de 22 de ani, a aplicat la multe joburi până a primit un răspuns „În ultimele luni, am căutat și am aplicat la 76 de job-uri și nu am primit răspuns de la nici unul. Am fost chemat într-un sfârșit la un interviu. Eram foarte entuziasmat, gandindu-mă că într-un sfârșit am și eu o șansă reală să mă angajez.” După câteva zile, a mers la interviu, încrezător că acesta va fii următorul lui job. „Mai pe finalul interviului, îmi spune domnul că „Ai un CV bun, însă păcat că lipseste experiența adevărată”. Acesta i-a oferit explicații, spunandu-i că are experiența deoarece a făcut câteva inernship-uri pe parcursul facultății „Am primit un răspuns care m-a șocat „Experiența nu se face din așa ceva, alea nu contează că nu aveai studiile terminate și nu știai cu ce se mănancă acest loc de muncă”. ”
Diploma în mână și pregătirea nicăieri. Educație vs Realitate
Dacă aruncăm o privire peste sistemul educațional din România, observăm că acesta se axează mai mult pe teroie și nu pe componenta practică, componentă esențială pentru a avea succes pe piața muncii odată cu terminarea studiilor.
Multe programe de studii universitare continuă să se bazeze pe modelele educaționale vechi și depășite, care nu reflectă nevoile actuale ale angajatorilor. Materiile se concentrează, de multe ori pe teorie, legătura cu aplicațiile practice fiind slabă, sau uneori, chiar inexistentă. Majoritatea stagiilor de practică din cadrul universităților sunt tratate superficial, rezumându-se mai mult pe completarea unor documente formale, fără dobândirea unor abilități relevznte, sau, în unele cazuri, chiar inexistente. La această problembă contribuie și absența parteneriatelor între universități și companii private, astfel se ajunge ca practica să fie mai mult o formalitate, și nu o punte către angajare.
Deși majoritatea anunțurilor de angajare pentru poziții entry-level cer 1-3 ani de experiență parctică, sistemul educațional nu oferă oportunități reale pentru a acumula această experiență. Această situație îi pune pe tinerii absolvenți într-o postură destul de dificilă, ajungând astfel să accepte joburi sub nivelul lor de pregătire sau chiar să emigreze în căutarea unor oportunități mai bune.
În final, care este, de fapt, răspunsul la întrebarea „Este adevărat că tinerii nu vor să muncească?” Deși există și acei tineri care chiar nu vor să muncească, majoritatea nu se încadrează acestui stereotip. Aceasta etichetă este născută din neînțelegerea schimbarilor din societate, piața muncii și mentalitatea generațiilor actuale. Tinerii nu refuză să muncească, refuză să accepte condiții care nu le respectă timpul, efortul și valorile. Aceștia aduc o perspectivă nouă aspura muncii, una care se concentreză pe echilibrul și respectul reciproc. Poate că întrebarea reală nu ar trebuii sa fie de ce tinerii nu vor să muncească, ci de ce sistemle din jurul lor continuă să le ignore nevoile.
