Anul 2017, pe holurile liceului “Mihai Eminescu” din Botoșani vuiau râsete și șușoteli de adolescenți. O mare de tineri așteptau tremurând să ajungă în centrul privirilor celor din trupa Atelierul de Teatru. Printre ei era și Gabriel, puștiul de 16 ani, care voia să fie artist. Motivul? Probabil doar pentru că era considerat cool să faci artă. Sau cel puțin așa îi spusese prietenul lui său cel mai bun, Augustin Măricuța:
“Hai frate și tu în trupă, aici facem artă, facem ce vrem, e cool aici, simți că e cineva care să te prindă când te lași pe spate. Nu fi prost.”
Și așa a pornit totul pentru el, puștiul de 16 ani, care, venit într-un oraș nou, voia să crezee, să facă artă, orice ar fi și aia.
Chiar asta vrei să faci? mama spune nu.
Prima oară a încercat în primul an de liceu, când toți prietenii lui voiau să fie cool. Toată lumea îi considera pe actori niște tipi mișto, arătoși, ce băiat de liceu nu ar vrea să fie admirat de toate fetele, să i se arunce trandafiri pe scenă și să i se urle numele în săli? Și acum îmi amintesc cum a sunat-o pe maică-sa să o întrebe dacă poate să facă teatru: “Ce îți trebuie ție prostii d-astea? Stai și învață, lasă maimuțărelile. Lasă că-ți dau eu ție dacă te plictisești”. Cu toate astea, Gabriel a mers la preselecții. Înainte să ajungă acolo, toți colegii lui de clasă râdeau și considerau penibil să te prefaci, să fii la liceu și să te costumezi și să urlii pe scenă, dar asta nu l-a oprit. Credea că e prostesc să te prezinți la preselecții interpretând Cățeluș cu părul creț, dar nu a fost, toată lumea a râs. A intrat în trupă, “Intră cine vrea, rămâne cine poate!” i s-a zis.
Ce vreau să transmit, eu, cel de acum, cu această poveste? Că fiecare liceean poate întâmpina hopuri și oameni care se împotrivesc sau râd de faptul că vrei să faci teatru. Asta nu trebuie să te descurajeze, fiecare om are pasiuni și nimeni nu are dreptul să te judece sau să te oprească din a face ceea ce îți place. Doar fă-o, fă teatru dacă asta simți, fă artă, dacă asta vrei, așa cum o înțelegi tu.
cei mai frumoși ani
Ceea ce nu știa Gabriel era că a făcut cea mai bună alegere pentru el. Liceul e perioada aia din viață când toate alegerile sunt proaste, dar cumva rezultatele sunt mișto. E greu pentru un puști de liceu să facă teatru: toți consideră orice chestie penibilă, ești rușinos, te întrebi mereu: “Sunt cool daca fac asta? Fetelor o să le placă?” Dar eu aș sugera alegerea asta tuturor, de ce să îți fie frică să te faci de râs? De ce să nu te distrezi, fără să îți pese cine râde?”
În trupa de teatru Gabriel a intrat în sfârșit în grupul celor cool, încercând să cunoască pe toată lumea, să intre în grupul lor. La început era greu, mereu te întrebi: “E locul meu aici?”, dar timpul trecea, repetițiile pentru spectacole se îndeseau, iar interacțiunea cu oamenii era din ce în ce mai multă.
2019 a fost anul lui. Era destul de bun să participe la un festival de teatru, un loc unde se adună oamenii care fac artă și încearcă să arate că ei o fac mai bine ca ceilalți.
Există o mulțime de festivaluri în țară, unele mai scurte, altele mai de durată, dar ce e cert este că toate sunt o experiență nemaipomenită, care rămâne întipărită în mintea ta. Perioada liceului este una în care trebuie să experimentezi, să simți că trăiești, e perioada de tranziție dintre copilărie și maturitate, de la distracție la griji. Teatrul este exact ce lipsește din această formulă: este locul în care te descoperi pe tine, începi să ieși din carapace.
Revenind la puștanul Gabriel, 2019 era anul în care în sfârșit, după multe repetiții, urma să participe la festivalurile din întreaga țară: Bacău, Alexandria, Brașov, Botoșani, fiecare festival cu propriul ei univers și propriile surse de a creea experiențe pentru concurenți.
Totuși, cine susține festivalurile de teatru pentru liceeni? Aceste festivaluri, chiar dacă oferă o experiență unică pentru toți tinerii care le calcă pragul, nu sunt, din păcate, susținute de stat. Astfel, este nevoie ca organizatorii, niște puștani, care, la rândul lor sunt liceeni, să obțină sponsorizări. Sponsorizările constau în locuri de dormit pentru participanți, întregi teatre unde să se desfășoare spectacolele de teatru, restaurante sau cantine, alături de multe alte business-uri care să susțină achiziționarea de materiale pentru diverse cadouri și activități. De aceea, probabil, există foarte puține festivaluri de teatru pentru liceeni, lucru cel puțin regretabil.
Cine te îndrumă?
Lumea teatrului în liceu e total diferită de teatrul făcut de actori profesioniști, de aia, în toată nebunia asta e nevoie de cineva care să modeleze tinerii care vor să se joace de-a actoria, care vor să se descopere și să se distreze. De obicei, nu e vorba de profesorii ăia nașpa, învechiți și autoritari, ci chiar de alti tineri sau actori renumiți. Lenuș Teodora Moraru, coordonator al trupei de teatru Atelierul de teatru din Botoșani afirmă:
“Teatrul adolescent – comunitatea măricică – face parte din teatrul românesc, cum face parte adolescentul dintr-o familie, şi toate criteriile de dezvoltare de căutare a identităţii, a eului de apartenenţă, de distanţarea până la negare a părinţilor i se aplică, fără doar şi poate. Teatrul adolescentului este rebelul care nu are nevoie de aprobarea “certificaţilor”. Este un semn de sănătate mintală, rebeliunea lor, atât de enervantă pentru adulţii stabilizaţi – atât de stabilizaţi ca au început să se umfle.”
Profesorii ce cred?
Cu toate că printre adolescenți, a te preface că ești actor pare o prostie, dar pentru profi mereu va fi o chestie mișto. Iată ce zice Lenuș Teodora Moraru, care este, la rândul ei, profesor:
“Vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, este de datoria noastră, de adulţi normali-la-cap să fim oneşti şi echitabili să-i lăsăm în pace ca teatrul „ăsta al lor” să devină chiar teatrul lor, în care vrem/nu vrem, ne place/nu ne place, nu avem ce căuta, dar sigur doar ajuta. Pentru că şi ei, adolescenţii, sunt drăguţi şi politicoşi şi ne lasă în pace cu teatrul ăsta al nostru, plin de aspiraţii, frustrări, invidii şi merite ne/re/cunoscute.”
Sfaturi de la vechii participanți
Chiar dacă viața de liceean trece rapid, tinerii de astăzi încă își amintesc cu plăcere de vremurile în care au avut ocazia să se implice în lumea teatrului, încă din liceu. Astfel, Ilinca Humelnicu, studentă la Media Digitală, în cadrul FSPAC, o specializare care te formează în sfera creativă, mărturisește:
“Faptul că m-am implicat în lumea teatrului m-a făcut să am o deschidere aparte față de lume, să fiu mai transparentă în raport cu ce mă înconjoară și mai ales cu mine. M-a învățat că din când în când trebuie să fac și o verificare, să văd ce funcționează și ce nu, pentru a face mereu îmbunătățiri în orice arie îmi desfășor activitatea. Teatrul stârnește curiozitatea și te face să înțelegi că, deși oamenii funcționează diferit, ajung adesea într-un punct comun, fapt ce ne leagă.”
De ce să faci asta? învățătură de minte
Ajuns în prezent, după câțiva ani de joaca de-a teatrul, pot să spun că a fost cea mai bună alegere pe care o puteam face pe perioada liceului. Știu, în liceu poți face o mulțime de lucruri, să cunoști mulți oameni, dar nimic nu se compară cu această experiență. Aici, se întâmplă momente unice, îți formezi o echipă pe care te poți baza ani la rândul, oameni lângă care o să râzi în hohote și o să plângi ore în șir. În festivalurile de teatru te distrezi, cunoști oameni de toate felurile și vârstele, te bucuri, te frustrezi, te îndrăgostești și suferi, experiențe pe care nu le poți trăi nicăieri altundeva.
Cu toate că pare o prostie pentru unii, consider că a face parte dintr-o trupă de teatru, ca liceean, este un lucru care nu ar trebui să lipsească nimănui care trece prin această perioadă. Dacă ai astfel de pasiuni sau ești o persoană artistică, sau pur și simplu crezi că ți-ar plăcea să joci pe scenă, în fața publicului, doar fă-o! Nu te gândi la urmări sau la ce ar putea crede lumea, dacă te mulțumește pe tine, e tot ce contează.
