Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică Octavian Stroia, 27 noiembrie 2017: a venit asistenta după mine, m-a luat pe sus și m-a pus pe pat până veneau tata și sora să mă ducă la Spitalul de Copii. Când am ajuns acolo, mi s-a zis că e destul de grav. M-au mai ținut o noapte și eram atâta de speriat că nu știam dacă o să mai am vreo carieră de dans. Au ajuns rezultatele de la RMN și am aflat ca mi-era deplasată rotula. Mi s-a mișcat 14 mm din cartilaj, am avut foarte multe chisturi de sânge și probleme la ligamente: erau încrucișate. A venit doctorul și mi-a zis că sunt o cauză pierdută.
Chiar de când eram mic îmi plăcea să dansez. Nu am zis niciodată: “bă, hai, lasă-mă să mă joc pe calculator sau chestii de genu”, ci dimpotrivă: “bă, îmi place să dansez. Let’s do it”. Îmi mai punea mama piesele pe care dansa ea în club, ca și “Asia –Dă-mi nopțile înapoi” și mă zbenguiam și eu prin casă. A văzut că îmi place și m-a ajutat. Ea a fost cea care m-a sprijinit cel mai tare. Tot timpul a avut o deschidere față de profesorii cu care lucram. Mă lăsa să merg în fața blocului și să mă antrenez foarte mult: aveam o saltea și o puneam afară ca să nu ating chiștoacele de țigări, dopurile de bere de pe jos și să nu mă zgâriu sau să mă tai în ceva. În schimb, tata nu crede că dansul este un sport de performanță sau ceva adecvat pentru un băiat și de asta am făcut un timp și karate de bună voie, doar pentru a-l face mândru. Tot timpul a fost discrepanța asta între părinți, dar mama a fost cea care m-a susținut tot timpul.
În grădiniță am făcut dansuri moderne, fiind unul din opționale. După ce m-am dus la școală nu am mai putut veni la el și m-am apucat de dansuri cu doamna profesoară, Tatiana, de la Palatul Copiilor, pentru 3-4 ani. Ea era și profesoară de gimnastică, iar tot timpul când aveam ceva spectacol le aducea pe gimnaste și eram “oh shit, și eu vreau să fac chestia asta” și am început să mă îndoi în casă până am realizat că pot s-o fac și eu. Sunt așa, elastic, de felul meu.
Tot în vara ce venea m-am apucat să fac și gimnastică ceea ce m-a ajutat, pentru că acum nu am limite. Toți profesorii spuneau ca nu au fost copii care să învețe așa multe, așa rapid, doar într-o vara – în 3 luni. Atunci am evoluat foarte mult. Au încercat să-mi facă un fel de dans modern/gimnastică pentru Românii au Talent. N-am ajuns să fiu difuzat la show pentru că nu am trecut de preselecțiile inițiale. Acuma am avut șanse să merg, dar am descoperit că sunt concursuri mult mai importante. Românii au Talent este despre premiu, dar eu nu vreau neapărat asta, ci să îmi fie apreciat meritul, să câștig pentru viitorul meu, să am un nume în lumea dansului.
În clasa a patra am intrat la Liceul de Coregrafie unde aveam un curs de balet. Tot atunci am descoperit ce e un dans profesional și ce se poate întâmpla. Așa am început cheerleading-ul. Un fel de acrobație. Am intrat la Knights of Transylvania în echipa de juniori. Cu ei am avut mai multe spectacole,dar și concursuri unde tot timpul luam locul întâi: două naționale și două județene. După am vrut neapărat să mă fac un dansator profesionist, iar în clasa a șasea am început să fac cursuri în privat de dansuri contemporane cu doamna profesoară Alina Ciceo.
Ulterior, am intrat oficial și în trupa Jump in New Generation, o echipă de concursuri de street dance, condusă de Lorant Leo Lantos, unde și acuma sunt prezent.
Pe atunci nu eram atât de aglomerat și mai aveam timp liber. În același an, într-o zi, la sală, din plictiseală, am învățat o figură nouă, dar nu mai avut forță în picioare. Nu aveam rezistență și după ce am făcut o roată, am picat rău pe picior. Balerinii ajung într-un punct în care se slăbesc foarte tare și de la o anumita vârstă leși merge mai greu corpul. Așa mi-am distrus genunchiul. După ce doctorul mi-a spus că nu mai am nicio șansă să dansez, prima mea reacție a fost: “Nu, mama, mergem să căutăm alt doctor”. Următorul a zis că ar fi o operație doar că nu poate să o facă. Mai frustrant era că ziua următoare aveam o vizionare,unde trebuia să intru cu 5 numere într-un spectacol. Vizionarea a fost punctul maxim când m-am simțit distrus că nu am putut merge.
Era înainte de Ajun. Aveam ghipsul pe picior, chiar de la începutul coapsei, până la gleznă. Eram în cârje, nu știam ce să fac, cum să mă recuperez, cu ce doctor să vorbesc să pot scăpa de cârje. A fost o chestie foarte thoughtself. Medicul de familie mi-a recomandat Spitalul de Recuperare, unde aveam cele mai multe șanse să mă refac pentru că acolo au aparatură de ultimă generație. Cumnata mea a ținut un fel de petrecere de Crăciun, iar ea avea o prietenă din copilărie care are legături cu oamenii de la Spitalul de Recuperare. Am avut noroc că era apropiată de șeful de secție de la Ortopedie și atunci am avut niște pile să ne facem programarea și am prins un doctor foarte drăguț și de treabă, Andrei Corbu. El a mai avut tangențe cu sportivi și a mai operat mulți oameni de la Liceul de Coregrafie. M-a operat de mai multe ori pentru că tot apăreau unele complicații. Genunchiul s-a mai vindecat, dar nu cum ar fi trebuit și e puțin deplasat. E încă sensibil și sunt mari posibilități să mi se mai miște de la sărituri și aș mai avea nevoie de o operație.
Totuși, accidentul m-a motivat. Cea mai mare problemă după ce m-am accidentat a fost că niciun profesor nu m-a mai băgat aproape în niciun proiect pentru că le era frică să mă întrețină sau să mă pună la efort și m-am simțit foarte marginalizat. Mulți dintre ei voiau să lucreze cu mine înainte, iar acuma nimic. Mă gândeam că nu e ok, că trebuie să ajung unde am fost înainte. Nu a fost o chestie neapărat traumatizantă, ci mai mult stresantă. Adică colegii mei de la balet au dansat deja 3 ori la operă.
Acum, eu simt că m-am recuperat foarte mult. Dansez, mi-am calculat, aproximativ 20 de ore pe săptămână. Am un program foarte încărcat. Jumătate din zi sunt la școală, iar după fug la alte cursuri de la Casa de Cultură a Studenților unde stau până seara. Singura zi liberă îmi este duminica pentru că sâmbăta am balet la studioul Simona NOJA. La școală învăț doar balet, iar în rest încă patru stiluri: dans contemporan, street dance, jazz și acro.
M-am pus așa bine pe picioare încât am reușit să particip la spectacole: aniversarea de 10 ani de Jump In, un eveniment la club Karma cu New Generation și o petrecere a unor afaceriști la hotel Sunny Hill.
Mai mult, am participat la Dance Star, în 17 Martie 2019, la prima etapă și am luat locul întâi. Era amuzant că am avut atâtea emoții și voiam să mă apuc de plâns, dar aveam machiaj, linii pe față pentru tema de ”survival” și nu puteam. Vine profesorul de Street Dance și începe să strige: “ce ești tu?”. Bărbat. “ce ești tu?”. Bărbat. A treia oară am țipat și a fost foarte akward.
Cele mai multe premii le-am avut la dansuri sportive. Pe balet nu am apucat să concurez. Trebuia să particip acuma la olimpiadă, la București, dar cum am avut probleme cu genunchiul, nu am mai avut mult timp să mă pregătesc, deci pot zice că premiul de la Dance Star a fost apogeul meu.
Alt concurs important pentru mine a fost Bounce, de la Satul Mare. Am ajuns până în faza finală cu partenera, dar nu am luat niciun premiu. De sunt mândru de mine? Pentru că a fost o etapa unde noi trebuia să ne facem dansul pe timpi, iar dj-ul ne punea orice muzică random pe care noi trebuia să dansăm cu o coregrafie făcută de noi, nu de Leo Lantos (așa am fi luat sigur locul întâi). Asta a fost wow pentru că datorită coregrafiei mele am ajuns până în finală, ceea ce e mult.
Iar asta este un motiv în plus pentru care în viitor aș vrea să fiu dansator. M-am mai gândit și să îmi fac un master și să mă fac profesor la Liceul de Coregrafie. Dacă am noroc, și în alte țări, dar în principiu doar aici. Oricum, pe dans vreau să mă axez: ori profesor, ori dansator. Nu am neapărat o preferință anume, dar cel mai tare mi-ar place să lucrez în balet.
