Se aude motorul unei mașini cum intră în curtea unei case al cărei aspect vizual și arhitectural aduce aminte, mai de grabă, de locuința unui german sau a unui francez. Dar în această casă nu stă un neamț, ci un român. Gelu coboară jos din mașină și intră în casă, unde este întâmpinat de soție și de cei doi copii. Zâmbitor și cu sufletul împăcat după o zi plină de muncă la atelierul său auto, se așează la televizor și se bucură de căldura locuinței pe care a construit-o de la zero, de unul singur. Acest locșor primitor – acest vis – însă nu s-a realizat într-o zi. A fost nevoie de ani lungi, de multă migală și voință și, bineînțeles, de bani pentru ca Gelu să ajungă în punctul în care se află astăzi în 2024.
În urmă cu 24 de ani, Gelu Orșanu a luat decizia de a face ceea ce mulți români făcuseră încă de la căderea regimului comunist: să plece spre Vest pentru un trai mai bun și un ban în plus. Anii ce au urmat după căderea regimului comunist în iarna anului 1989 au fost ani dificili din punct de vedere economic și politic pentru toți românii. De îndată ce granițele s-au deschis, foarte mulți români și-au luat bagajele și au plecat spre țări din Occident, unii cu gândul de a strânge câțiva bani pentru a se putea reîntoarce în țară mai târziu, în timp ce alții au plecat definitiv și nu s-au mai uitat înapoi.
Când vine vorba de numărul exact de români care au plecat din țară, datele statistice nu reușesc să ofere tot timpul numere fixe. Potrivit rezultatelor Institutului Național de Statistică, din anul 1990 până în 2021, s-au înregistrat 659.702 de migrări definitive ale românilor.
„Anii 2000, în România, erau ani foarte grei”, povestește Gelu. „Inflația era foarte mare. Ce câștigi astăzi, de exemplu, ca salariu, se putea [ca atunci] în doar 2-3 săptămâni să fie doar 30% valoric. Așadar, era greu să dobândești [bani], să faci o casă în România anilor 2000.”
Proporția emigranților definitivi după țara de destinație (1990-2010) – Conform unui “Studiu sociologic aprofundat privind diaspora românească” pentru proiectul “Cadru strategic pentru dezvoltarea infrastructurii politicilor publice derulate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni”
Drumul spre Irlanda
Așa că, Gelu și-a luat inima în dinți și și-a îndreptat privirea spre Occident. După o tentativă eșuată de a ajunge în Italia traversând Iugoslavia, o nouă oportunitate s-a ivit mai târziu.
„Am aflat de un anunț în ziarul local cum că se caută mecanici auto pentru Irlanda. L-am pus pe Dani, prietenul meu, să sune el în locul meu – că eu nu aveam încredere că e real, credeam că sunt șarlatani – și a sunat și a stabilit o oră și un loc de întâlnire cu reprezentatul firmei respective. La a doua întâlnire mi s-a spus ce e nevoie să știu, cât voi fi plătit dacă aș fi acceptat. Totul a plecat, de fapt, credeam eu, de la o glumă. Nu credeam că o să fie real. Și când am văzut, în ultimă fază, că trebuie, cu adevărat, să merg, atunci am acceptat din suflet.”
Și așa a ajungs Gelu în Tullamore, un mic orășel din centrul Irlandei. Deși, inițial, planul era să meargă doar pentru un an, pentru a strânge suficienți bani încât să-și cumpere un apartament înapoi în România și să ducă un trai decent, se pare că viitorul a avut alte planuri pentru el.
„Am stat un an de zile, dar nu am putut ține pasul cu prețurile care creșteau în România. Când reușeam să strâng, de exemplu, 5.000 de dolari, apartamentele în România se făceau 10.000 de dolari, când aveam eu 10.000 de dolari, apartamentrul era 20.000 și tot așa. Deci, nu se mai putea ține pasul.”
Viața în Irlanda și asemănările dintre români și irlandezi
Și uite așa, un an zile în Irlanda s-a transformat în 7 ani. În acești 7 ani de zile, Gelu a reușit să se împlinească atât pe plan profesional, cât și pe plan familial: și-a găsit un loc de muncă stabil, s-a căsătorit și a avut doi copii. A avut parte și de multe greutăți mai ales la început. Cel mai dificil i-a fost cu limba. Când s-a dus în Irlanda pentru prima dată nu cunoștea boabă de engleză. A fost nevoit să învețe totul pas cu pas, după ureche.
„Când am ajuns acolo [în Irlanda], am fost foarte impresionat de irlandezi. Foarte primitori, foarte calzi, a început să-mi placă cultura lor și am reușit să o asimilez treptat. Mereu am fost apreciat și respectat la locul de muncă.”, spune Gelu. „Primul lucru care a fost cel mai groaznic pentru mine a fost vremea. Plecând vara, în august, de la +30 de grade Celsius la doar 20 de grade și numai ploaie a fost destul de dificil. Cred că, dacă bine îmi aduc aminte, timp de două săptămâni am prins așa, doar ploaie. Și când am văzut prima dată cerul albastru și senin m-am oprit din lucru, am ieșit afară din atelier și m-am uitat la cerul albastru și mă gândeam „Bă, există și aici cer albastru și vară”. Există la irlandezi o glumă care spune că „vara vine într-o joi și atât”.”
De asemena, Gelu ține să evidențeze faptul că românii și irlandezii se aseamănă mult pe alocuri.
„Foarte mulți irlandezi plecau în Statele Unite, în Australia, În Germania, în Africa de Sud pentru a munci. Ei [irlandezii] cunoșteau sentimentul acesta de a pleca undeva să muncești pentru bani. Deci, aici cumva ne asemănăm. Din acest motiv, nu m-am simțit niciodată discriminat. Chiar am cunoscut un patron care și-a dechis o mică fabrică de lactate în Irlanda, care mi-a spus că și el a fost plecat în Germania unde a muncit. Deci, la ei nu exista sentimentul acesta că te urăsc că ești român sau altă nație. Nu conta. Atâta timp cât erai corect și aveau încredere în tine erai bine văzut.”
Dorul de casă
Ulterior, Gelu și-a ajutat prietenii și inclusiv fratele și tatăl să vină în Irlanda pentru a-și găsi un loc de muncă, iar ei și-a adus familiile. Spre deosebire de aceștia însă, Gelu a continuat să ducă dorul față de România și nu a exclus niciodată dorința de a se reîntoarce și de a-și construi o viață aici. Prietenii și fratele său din Irlanda au exclus posibilitatea de a se întoarce, în primul rând, ca urmare a faptului că, copiii lor începuseră școala acolo, iar părinții nu doreau să-i bulverseze cu tranziția de la un sistem de învățământ la altul. Din acest motiv, ei au fost nevoiți să rămână. Gelu, însă, a decis să profite de faptul că, copii lui încă nu începuseră școala și a decis să-și întocmească un plan de întoarcere acasă.
„Unii parcă au o teamă de a se întoarce, mai ales dacă sunt plecați deja de 15-20 de ani, la fel ca fratele meu. Există teama aceasta că, dacă te întorci, parcă nu știi ce să faci pentru că ești prea adaptat la viața de acolo și aceea este adevărata te realitate acum.”
Eram legat sentimental de România, de locul copilăriei mele.
Nu i-a fost foarte greu să găsească locul unde să-și construiască propria casă și unde să-și ducă traiul. Pur și simplu, a decis să asculte chemările inimii și așa și-a îndreptat privirea spre satul Nireș, o mică localitate la vreo 60 km de Cluj-Napoca. Gelu continuă să explice de ce a preferat să se mute la țară în loc să rămână în orașul natal, Sângeorz-Băi, sau să se mute înapoi în Bistrița, orașul unde a locuit o perioadă de timp înainte de plecarea în Irlanda.
„Cred că în Bistrița mi-ar fi plăcut să stau, doar că viața acolo a început să devină tot mai scumpă. Ce-i drept, am încercat să caut un loc și acolo, inițial, dar din cauza unei mici probleme pe care am întâmpinat-o când veneam acasă din Irlanda, atunci când pe aeroportul din Budapesta mi s-au furat majoritatea banilor, nu-mi mai ajungeau banii să-mi cumpăr un teren în Bistrița. Când m-am întors înapoi în Irlanda, am vorbit cu soția și am decis să ne facem o casă la Nireș. Terenurile acolo erau mult mai ieftine. Cu munca pe o lună de zile puteam să-mi iau teren.”
Gelu povestește, cu multă nostalgie în glas, despre legătura strânsă pe care o are cu satul în care a decis să-și înceapă viața de la zero. „Eu aici [în Nireș] copilăream vara, îmi petreceam vacanța mare. Aici eram liber, nu aveam părinții pe cap și mă puteam distra. Aveam și munci agricole, ce-i drept, dar, în final, m-am îndrăgostit iremediabil de acest loc.”.
“Dragostea pentru propria patrie este un sentiment a cărui flacără cu greu este stinsă”
Gelu a cumpărat un teren de un hectar jumătate în Nireș, unde, în mare parte de unul singur, a început să construiască o casă de la zero, o casă pentru a cărei model se inspirase dintr-o revistă germană de specialitate. După ce și-a construit casa visurilor, cărămidă cu cărămidă, și-a făcut și un service auto și și-a început propria afacere pentru a-și putea întreține familia.
„Până în ziua de azi eu nu regret această decizie. Sunt mici dezamăgiri, că nu toate evoluează cum ți-ai dori să evolueze.”, explică Gelu. „Dar în linii mari, de fapt, așa e viața, oriunde te-ai stabili. Dacă aș fi rămas în Irlanda, aș fi avut partea financiară mult mai stabilă, dar nu aș fi avut partea sentimentală, nu mi-aș fi trăit viața unde mi-ar fi plăcut să o trăiesc. Acolo [în Irlanda] nu simțeam sărbătorile la fel, pentru că, când te duci să muncești, te duci doar pentru asta. Nu prea mai ai spiritul acela [al sărbătorilor]. Și prietenii mei irlandezi, care fuseseră plecați peste hotare, mi-au spus că au decis să se întoarcă pentru că își iubeau prea mult locurile natale. Cred că și eu tot de aceea nu am putut rămâne acolo: îmi iubeam prea mult locul în care m-am născut și am copilărit.”.
Chiar și până în ziua de azi, România continuă să se confrunte cu probleme pe plan economic, politic, educațional și așa mai departe, iar din această cauză mulți români preferă să-și încerce norocul peste hotare. Cu toate acestea, însă, încă există unii români care se întorc înapoi pentru a-și construi o viață aici și pentru a încerca să facă o schimbare. Dragostea pentru propria patrie, pentru propriul popor, este un sentiment puternic înrădăcinat în inima fiecărui român, un sentiment a cărui flacără cu greu este stinsă.
