Vorbeam zilele trecute cu o prietenă de a mea despre sportul pe care îl practicăm; mai exact, discutam de tranziția pe care o fac eu acum după ce am ajuns la facultate și nu mai pot să mă antrenez la clubul meu. Discuția a trecut suficient de repede și la teme puțin mai serioase și ne-am dat seama că amândouă am avut experiențe asemănătoare și ne-am confruntat cu aceleași dificultăți – mai mult psihologice, decât fizice.
Maia Pop (prietena cu care vorbeam – practicant de Karate Shotokan de 10 ani, de la vârsta de 5 ani, la clubul „Omega” Șimleul Silvaniei) mi-a povestit că tatăl ei a fost antrenorul ei încă de la început, iar asta a adus cu sine o mulțime de provocări. Spre deosebire de ceilalți colegi de la club, ea nu a avut parte de un tratament special. Din contră, tatăl ei a fost mult mai exigent cu ea. De ce? Pentru că, fiind tatăl ei, își permitea să fie mai direct și să ridice ștacheta mult mai sus. Această dinamică a avut un impact puternic asupra sănătății ei mentale. Pe de-o parte, a ajutat-o să devină mai puternică, mai încrezătoare și mai rezilientă. Iar pe de altă parte, însă, i-a creat uneori îndoieli și nesiguranțe legate de valoarea ei, atât ca sportivă, cât și ca persoană. Dar, privind acum înapoi, ea recunoaște că toate aceste experiențe au contribuit la formarea caracterului său. A învățat să gestioneze presiunea, să facă față îndoielilor și să continue să crească, chiar și în momentele dificile – provocările, oricât de dure ar fi, ne pot transforma în versiuni mai puternice ale noastre.
Din ce în ce mai des putem observa în jurul nostru că termenul de „mental health” sau „sănătate mintală/mentală” este asociat multor teme de discuție – acest termen a trecut dintr-o zonă a tabuu-urilor într-o zonă a înțelegerii și a empatiei – însfârșit oamenii au început să „se deschidă” și să vorbească liber despre problemele prin care trec și cum acestea le afectează starea de bine. Acest fenomen este surprins și în zona sportului de performanță, unde, doar în urmă cu câțiva ani câteva voci curajoase au decis să se impună.
Sănătatea mentală este ceva extrem de important – un pilon esențial al bunăstării generale fără de care un individ nu poate să țină ritmul alert al vieții moderne.
Principalele dificultăți cu care se confruntă tinerii sunt depresia și anxietatea.
Sănătatea mentală și sportul de performanță
Deși tendința generală este de a crede că sportul aduce doar beneficii asupra corpului și mentalului, în ultimii ani, sportivii de elită au decis să își ridice vocea și să vorbească despre presiunea socială și emoțională cu care se confruntă atunci când tot ce văd în jurul lor sunt așteptări și opinii venite de la oameni care nu cunosc nici măcar 5% din ceea ce înseamnă să faci parte dintr-un grup de sportivi de performanță. Sacrificiile uriașe pe care trebuie să le facă sportivii de elită pentru a ajunge la cel mai înalt nivel al performanței depășesc de multe ori percepția publicului, punând în lumină o realitate mai puțin cunoscută a vieții de sportiv.
Putem observa că de foarte multe ori avem tendința de a privi sportivii ca niște eroi, care nu se confruntă cu greutăți, care nu au probleme, iar dacă apare o situație dificilă în viața lor, se confruntă cu acestea foarte ușor. Realitatea însă este alta, iar în ultima vreme tot mai mulți sportivi de succes au recunoscut că se confruntă cu dificultăți, cum ar fi depresia, alcoolul etc. (de exemplu Simone Biles, Michael Phelps, Adam Peaty).
Dintre distorsiunile de personalitate, cea mai frecventă în rândul sportivilor este tulburarea de personalitate narcisistă. Presiunea este foarte mare, iar sportivii încearcă, în diferite moduri, să găsească soluții pentru gestionarea acestor situații. Unele soluții sunt benefice, dar se poate întâmpla ca aceștia să dezvolte anumite superstiții pentru a-și ameliora anxietatea, iar exagerarea acestor superstiții poate deveni compulsivă. Din cauza presiunii, sportivii experimentează anxietate, iar dacă aceasta îi copleșește și sportivul nu primește ajutor, performanța sa va fi afectată, iar eșecurile îl pot împinge chiar și spre depresie.
Este important să menționăm că nu toți sportivii experimentează aceste probleme. Este esențial să fim atenți, să nu uităm că și sportivii sunt oameni și să le oferim sprijinul necesar atunci când au nevoie.
Emőke Roseti-Karikás – psiholog și Membru al Asociației Pentru Psihologia Sportului
Sunt practicantă de performanță de Karate Shotokan din 2018, de la vârsta de 12 ani, la clubul „Umbra” Baia Sprie; eu am avut norocul de a avea în jurul meu un antrenor minunat – Sensei Demyen Geza Csaba – care nu m-a presat și nu mi-a impus nici-un fel de standard estetic sau vreo așteptare de victorii sau premii; cu toate acestea, am resimțit o presiune de a mă încadra în standardele sociale de a fi considerat un veritabil sportiv de performanță. Îmi puneam mult prea des întrebări precum „de ce nu sunt suficient de bună?”, „de ce corpul meu nu arată ca cel al fetelor de pe social media?”, de ce nu pot sa lupt asa cum o fac alte sportive?”, „de ce altora le este atât de ușor și mie nu?”, ghiciti ce – și ceilalți sportivi se confruntau cu aceste întrebări, toți avem momente slabe în care suntem vulnerabili, toți ne gândim prea mult la performanța noastră, la toate lucrurile pe care trebuie să le facem pentru a atinge acel ideal, la ce am fi putut să facem mai bine. Visul meu, ca al oricărui alt practicant de performanță e să ajung „sportiv de elită”, să am titluri peste titluri, medalii după medalii, urcări pe podium consecutive și fără oprire – lipsă de înfrângeri și lipsă de vinovăție că nu am făcut suficient. Dar, câteodată, nici victoria nu e suficientă pentru că apare o lipsă de satisfacere și o autocritică asupra performanței proprii. Totuși, în ciuda tuturor acestor frământări, continui să merg mai departe. Karate Shotokan nu este doar un sport pentru mine; este un mod de a învăța mereu ceva nou despre mine, despre limitele mele și despre cum să le depășesc. Fiecare antrenament, fiecare competiție, fiecare victorie sau înfrângere mă ajută să mă formez nu doar ca sportiv, ci și ca om.
Mi-am dat seama că toți sportivii trec prin astfel de momente și am început să întreb mai multă lume de experiența lor. Ștefan Miclăuș (practicant de Karate Shotokan de 9 ani, de la vârsta de 7 ani, la clubul „Condor” Baia Mare), mi-a spus că de-a lungul timpului, a învățat că în fiecare competiție, indiferent de rezultat, există o luptă internă mult mai mare decât cea cu adversarii lui; mai ales în timpul unui campionat, când el pierde sau câștigă la hantei (decizia arbitrilor), frustrarea este copleșitoare. Dacă pierdea, simțea că nu s-a pregătit destul și că performanța lui pe tatami (spațiu de luptă) nu a fost suficient de bună. Mi-a mai zis că este și mai frustrant când știe că s-a antrenat mult mai mult decât suficient și a dat tot ce am avut mai bun, dar tot a pierdut; se întreba des dacă a pierdut timpul sau dacă s-a antrenat degeaba, dar este acest lucru sănătos pentru noi? Chiar există acele standarde sociale sau ni le fabricăm noi în cap?
„Dar nu este niciodată simplu nici când câștig. Chiar și atunci, gândul că mereu se poate mai bine mă apasă. Îmi dau seama că puteam să fac meciuri mai bune sau mai frumoase. În acele momente, nu simt că am ajuns la nivelul maxim al potențialului meu, chiar dacă am câștigat. De multe ori m-am gândit să mă las, cel puțin de la competiții, pentru că e o oboseală psihică imensă. Lupta constantă cu așteptările mele, dar și cu presiunea pe care o pun pe mine pentru a evolua și pentru a fi mai bun, mă epuizează. Este greu să îți menții motivația atunci când știi că, indiferent de cât de mult te antrenezi, în fața arbitrilor și a publicului, uneori nu poți controla totul.” mai spune Ștefan.
Body dysmorphic disorder – obsesia sau preocuparea exagerată pentru un defect fizic minor sau inexistent
Pentru a te încadra în „standardele sociale” estetice referitoare la sportul pe care îl practici trebuie să ai, în primul rând, un fizic potrivit ce să ducă gândul privitorului la sportul adecvat – umeri lați dacă vrei să reprezinți un înotător bun, un corp lucrat, cu picioare fibroase ca să fii un alergător bun, slab și lucrat la sală, dar nu prea mult ca să arăți ca un karatist legit.
Sursă – Pexels
Eu mi-am creat și impus aceste standarde și când aveam impresia că nu le îndeplinesc mă întorceam asupra mea și dintr-o dată, vizita anuală la medicina sportivă (pentru a-mi obține viza competițională anuală) devenea o preocupare a mea care mă făcea să mă uit în oglindă, să analizez fiecare parte a corpului meu, căutând orice schimbare sau îngroșare a stratului adipos cu gândul că persoanele de acolo vor observa și vor face un comentariu asupra acestui aspect. Lumea mi se învârtea 180 de grade și, pentru următoarele două luni, reducem drastic numărul de calorii pe care îl consumam zilnic, ridica numărul de calorii pe care le ardeam și numărul de ore pe care le petreceam făcând sport, doar ca să fiu văzută ca un sportiv de performanță adecvat. Faptul ca slăbeam un kilogram nu însemna că urma să am o performanță mai bună în competiții sau doar în practicarea sportului, niciodată nu a făcut-o.
Emőke Roseti-Karikás – psiholog și Membru al Asociației Pentru Psihologia Sportului mi-a vorbit despre provocările cu care se confruntă sportivii, subliniind că, deși nu trebuie să ne gândim la cazuri extreme, aceștia întâmpină adesea dificultăți în diverse aspecte ale vieții lor. Din experiența sa, un aspect esențial asupra căruia se lucrează este stima de sine, care este adesea scăzută. Sportivii nu au încredere în forțele proprii, iar acest lucru le poate influența performanța. De asemenea, este important să învețe cum să gestioneze stresul, să depășească eșecurile sau momentele de performanță slabă, și să își mențină motivația. Un alt aspect crucial este comunicarea eficientă între sportiv și antrenor, precum și relațiile cu colegii de echipă. Burnout-ul este o problemă reală, iar psihologul menționează că multe dintre aceste provocări sunt frecvent întâlnite în rândul sportivelor, în special în sporturi precum gimnastica sau patinajul artistic, unde presiunea legată de aspectul fizic poate fi mare. Totuși, această problemă nu este întâlnită doar în cazul fetelor; în realitate, poate apărea și în rândul băieților, uneori chiar mai des decât am crede.
Astfel, doamna psiholog subliniază că atât în cazul sportivilor de sex feminin, cât și masculin, este esențial să se abordeze aceste aspecte pentru a asigura o sănătate mentală și o performanță optimă.
Echilibru viață academică – viață în sport
Pentru sportivi, echilibrarea vieții personale cu cea a sportului este ceva obligatoriu și necesită o cantitate enormă de dedicare, perseverență, răbdare, dar mai ales putere mentală, psihică și emoțională. Noi, sportivii, suntem plasați sub niște aspecte sociale care reușesc să ne dărâme întreaga personalitate dacă avem un moment vulnerabil în viața noastră – și credeți-mă – avem.
„Dacă un copil își dorește să devină sportiv de performanță, trebuie să urmeze un program foarte strict (și aglomerat) încă de la o vârstă fragedă, iar acest program îl „izolează” de viața „normală”. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece la antrenamente, alături de antrenori și colegii de echipă. Acest stil de viață poate fi copleșitor pentru personalitate și pot apărea distorsiuni de personalitate.” spune Emőke Roseti-Karikás – psiholog și Membru al Asociației Pentru Psihologia Sportului.
Ea mai spune că antrenorii și părinții joacă un rol foarte important în menținerea echilibrului emoțional; părinții nu au o treabă deloc ușoară și, din păcate, de multe ori, din dorința foarte mare de a ajuta și de a oferi tot pentru șansa copilului lor să progreseze și să aibă performanța cât mai bună, se transformă în presiune. Ea adaugă și că rolul principal al părinților ar trebui să fie de susținere, acceptare și iubire necondiționată, iar antrenorul, cunoscând cel mai bine sportivul, poate comunica eficient și îl poate motiva corespunzător, oferindu-i susținere când acesta are nevoie.
O mare provocare cu care m-am confruntat și eu a fost balansarea și echilibrarea vieții academice și personale cu cea sportivă. Oamenii au tot felul de așteptări de la tine – antrenorul tău își dorește să te facă să îți întreci limitele și să scoată ce e mai bun din tine, profesorii îți văd potențialul și te conving să iei parte în fel și fel de activități extrașcolare, când pentru tine e mai mult decât suficient să fii un elev normal de liceu. Părinții… păi, ei îți vor binele, sunt cei care îți sunt cel mai aproape și te înțeleg cel mai bine – pentru mine, cel puțin, așa a fost – iar asta mi-a creat în adâncul subconștientului o „sămânță” care a înflorit într-o constantă nevoie, obligație și dorință – „să îi fac mândri!”.
Luând în considerare toate aceste așteptări ale oamenilor din jur, unde mai găsești timp și ce energie îți rămâne să te gândești la ce vrei tu să faci, la ce îți place să faci, la ce anume se întâmplă dacă sportul nu poate să îți devină carieră și ce alegi să faci dacă tot ce ai făcut în copilărie a fost sport, antrenament, învățare, disciplină.
Sfaturi – Emőke Roseti-Karikás – sportiv de performanta timp de 10 ani, psiholog și Membru al Asociației Pentru Psihologia Sportului
„Ca sportivii să reușească să mențină un echilibru sănătos, după părerea mea, trebuie să fie foarte conștienți. Să aibă un plan bine pus la punct și să aibă ritualurile care îi ajută să se țină de acest plan. Iar cel mai important este ca sportivul să învețe să se odihnească și să se recupereze. Poate că este mai ușor să ne odihnim fizic. Un somn sau un masaj poate face minuni, în schimb mental este mai greu. De multe ori, încurajez sportivii ca, în timpul liber, să încerce lucruri noi, să apeleze la un hobby sau să facă ceva ce nu are legătură cu sportul. Iar tehnicile pe care le pot învăța de la un psiholog sportiv pentru a se confrunta cu situații de stres și presiune îi pot ajuta să mențină acest echilibru.
Este important ca sportivul să folosească o tehnică de relaxare, să aibă obiectivele bine și corect (!) setate, să aibă un discurs interior predominant pozitiv, să știe cum să își formuleze sarcinile, să aibă un jurnal de antrenament cu care își poate urmări performanța. Cred că acestea sunt tehnicile și exercițiile pe care le facem și le învățăm cu fiecare sportiv cu care lucrăm. Este foarte important de menționat că se lucrează diferit cu fiecare sportiv, în funcție de nevoile și situațiile prin care trece.”
Retragerea din sport. Trauma? Criză de identitate?
Doamna Emőke Roseti-Karikás mai subliniază faptul că retragerea din sport poate reprezenta o perioadă extrem de dificilă pentru orice sportiv, iar reacțiile pe care le are sunt adesea asemănătoare cu cele ale unui doliu. Cum se manifestă această reacție depinde mult de motivul retragerii. În cele mai bune condiții, retragerea este o decizie conștientă a sportivului, dar, în cazuri mai puțin favorabile, poate fi impusă de factori externi, cum ar fi o accidentare gravă. Indiferent de circumstanțele retragerii, este esențial ca sportivul să se pregătească pentru viața de după sport. Psihologul recomandă ca acesta să aibă un plan clar pentru ce va face după ce va părăsi competițiile, pentru a evita sentimentul de pierdere și confuzie. De asemenea, ea atrage atenția asupra importanței pregătirii mentale în carierele sportivilor din zilele noastre. Diferența dintre un sportiv bun și unul foarte bun nu mai este dată doar de abilități fizice, ci și de capacitatea de a face față presiunii, de a lua decizii rapide și corecte și de a se concentra eficient în momentele critice. A cere ajutorul unui profesionist în acest domeniu poate fi crucial pentru sănătatea mentală a sportivului, iar acest sprijin îl poate ajuta să ajungă la potențialul său maxim, atât în sport, cât și în viața personală.
„Reacția sportivului depinde și de motivul care l-a făcut să se retragă din sport. În cel mai bun caz, este decizia sportivului de a se retrage, iar în cel mai rău caz, retragerea se datorează unei situații externe, cum ar fi, de exemplu, o accidentare. În orice caz, este important ca sportivul să se pregătească încă din timp pentru viața de după sport. Să aibă un plan despre ce își dorește să facă după. În ultimii ani, putem spune că diferența dintre un sportiv bun și unul foarte bun o face pregătirea mentală. Cine rezistă mai bine la presiune, cine poate să ia o decizie cât mai bună și cât mai repede, cine reușește să se concentreze mai bine etc. A cere sprijinul unui profesionist în acest domeniu poate ajuta, în primul rând, sănătatea mentală a sportivului, iar în acest fel, sportivul poate atinge potențialul maxim.”
Conexiunea mea dintre corp și suflet – cum mi-am deschis ochii asupra realității?
Cu greu și muncă, mi-am dat seama de cine sunt și cât de bună sunt.
„Cum?” poate vă întrebați. Păi, renunțând la ideea că sunt capabilă să le fac pe toate la perfecție, renunțând la presiunea constantă pe care o alimentam pentru că nu mă încadram în standarde, acceptând că, înainte de toate, cel mai important – sunt om, nu o mașinărie care performează de nota 10 în toate domeniile. Am acceptat că trebuie să încetinesc un pic, să mă relaxez, să fac pauză de la a ma autocritica și evalua atât de dur și să dau start la o perioadă de mândrie asupra cui sunt și asupra ce am realizat până acum.
Experiența mea cu sportul de performanță m-a schimbat; nu ajungeam cine sunt azi dacă nu trăiam această etapă a vieții mele, voi rămâne o persoană activă căci acum, sportul e o parte din mine – m-a făcut mai puternică, m-a maturizat și mi-a arătat de câte ori a avut ocazia că pot mai mult decât mi-am imaginat că pot. Nu mai fac lucruri doar pentru a-mi facilita performanța, ci fac lucruri pentru a mă prioritiza pe mine și sănătatea mea, iar asta mi-a adus mult mai multe beneficii și chiar o performanță sportivă mai ridicată ca niciodată. Sunt mândra de mine și cine sunt, iar toate astea datorită sportului.
De a lungul carierei mele de sportiv, am realizat că în unele momente, trebuie sa fiu mai puternică mental decât fizic. Practic arte marțiale de aproape 7 ani, si pe zi ce trece simt ca a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o. Antrenamentele și pregătirea fizică, mă motivează să mă fac mai puternică, dar uneori, înainte de campionate sau de examene, o multitudine de întrebări îmi apar în minte. M-am pregătit îndeajuns? Sunt destul de bună? Daca o sa pierd? Iar apoi, mă uit în jur și îi vad pe cei dragi, care mă susțin și sunt alături de mine indiferent de rezultat. Învățând să îmi gestionez emoțiile și gândurile, fac față și merg mai departe, astfel îmi clădesc un caracter puternic, disciplinându-ma pe zi ce trece. Nici-un sportiv, indiferent de sportul practicat nu ar trebui sa se lase doborât de gândurile negative, ci ar trebui sa privească în jur, și să se asigure că în orice situație, va continua și va progresa
Petra Ciurte – practicant de Karate Shotokan de aproape 7 ani (de la vârsta de 8 ani) la clubul „Heian Delta” Jibou
