„E de la generațiile astea noi, pe vremea noastră nu era nimeni cu tot felul de depresii și anxietăți.”
Este exact ceea ce nu dorește nimeni să îi fie spus în urma unui atac de panică, în care tot corpul tremură violent, senzația de sufocare e înspăimântătoare, frica pierderii contactul cu realitatea e apăsătoare, iar inima bate în piept cum nu a mai bătut vreodată de repede. Este o frază greu de înghițit după ce abia ai reușit să prinzi curajul de ați deschide sufletul și a explica figurii parentale despre trăirile tale.
Și totuși, cel mai frecvent, este exact ceea ce tineretul românesc aude ca răspuns când cere ajutor.
În 2019, 1.0% dintre români au raportat că au depresie cronică, cu mult sub media europeană de 7.2%. Imediat după România, se află Bulgaria, ce a raportat 2,7% și Malta cu 3.5%. Ponderea persoanelor care au raportat depresie cronică a fost mai mare pentru femei decât pentru bărbați în toate statele membre ale UE.
În același an, în 2019, în cazul sinuciderilor la nivel european, media europeană a fost de 11.3 sinucideri per 100,000 cetățeni. România a prezentat un total de 8,61 sinucideri per 100,000 cetățeni, aflându-se sub media europeană. În schimb, Malta, ce a avut raportat un procent de 3,5% în cazul persoanelor suferind de depresie cronică, sinuciderile au fost jumătate față de România, de 4,16 sinucideri.
Sănătatea mintală ar trebui considerată la fel de importantă ca cea fizică, tulburările mintale sunt de cele mai multe ori silențioase, neobservate din exterior și adesea împing spre sinucidere sau automutilare. Se poate observa statistic că tulburările mintale netratate reprezintă o adevărat amenințare asupra vieții indivizilor.
Stigmatizarea sănătății mintale
Stigmatizarea este un proces continuu care începe cu efectul negativ al etichetării. Stigmatizarea este „atragerea disprețului public asupra cuiva sau a ceva, prin dezvăluirea unor fapte, a unor manifestări etc.; blamare.”(Dex) În domeniu s-a încercat dezvoltarea și implementarea a numeroase programe care să vizeze îmbunătățirea sistemului de sănătate mintală, dar multe dintre ele au eșuat din cauza stigmatizării predominante. Stigmatizare, discriminare și prejudecățile sunt constructe sociale strâns legate care se referă la felul în care o majoritate tratează uneori o minoritate.
Un studiu din 2007, realizat pe baza unui eșantion reprezentativ, care a inclus 1070 de persoane din 67 orașe și comune românești, inclusiv București, a scos în evidență puterea stigmatizării persoanelor cu probleme de sănătate mintală în societatea românească. Eşantionul a fost format din 44% respondenţi din mediul rural şi 56% respondenți din mediul urban (11% din orașe mici, 12% din orașe mijlocii și 32% din orașe mari). Studiul a fost o replică a unui studiu al lui Schomerus (2006), efectuat în trei locații (Novosibirsk, Bratislava și orașe germane), pentru a crea o mai bună comparație. Rezultatele sondajului evidențiază faptul că, în România, odată ce o persoană a fost supusă unui tratament sau intervenție de sănătate mintală, există o probabilitate mai mare ca acea persoană să fie discriminată, comparativ cu alte țări europene.
Din numeroasele cauze care au fost invocate pentru stigmatizare, două ar putea fi evidențiate: cunoștințele limitate ale populației românești despre psihiatrie și perpetuarea atitudinilor negative față de persoanele care suferă de o boală mintală.
O perspectiva psihoterapeutică
Am luat legătura cu o doamnă psihoterapeut din Târgu-Mureș și am vorbit puțin despre stigmatizarea sănătății mintale în țară și comparativ cu alte țări europene.
„Poate ca urmare a anilor de comunism, educația legata de sănătatea mentală și conștientizarea psihoeducației ajunge mai lent la noi în țară. În continuare e păstrată mentalitatea comunistă de a băga lucruri sub preș, de a ne feri de ceilalți, de a prefera să credem că toți trebuie să fim și să acționăm la fel, în loc să căutăm să înțelegem care ne sunt nevoile reale și diferențele dintre noi, cum să comunicăm sănătos, respectandu-nă drepturile.”
– Dr. Mihaela Ghica, consilier psihoterapeut
Când am întrebat cum consideră că situația poate fi schimbată pentru a se oferi o șansă reală tuturor tinerilor și persoanelor ce au nevoie să fie ascultate și ajutate, din punct de vedere al sănătății mintale, aceasta a adăugat:
„Ce putem să facem este să acceptăm și să ne asumăm responsabilitatea educație psihologice ca parte din îngrijirea sănătății, să o încadrăm în practica noastră de zi cu zi și să o transmitem și generațiilor următoare.”
Experiența unui tânăr cerând ajutor
Am avut o discuție prelungită cu o veche prietenă și am reușit să atingem puțin experiența sa personală cu acest subiect:
Eram copleșită de toate cerințele școlare, academice și presiunile viitorului. Toate astea au rezultat în anxietate, depresie, un complex de inferioritate și gândire apocaliptică. Reacțiile au fost variate. De la victimizare („suntem niște părinți oribili”) sau acuzații de lipsă de recunoștință pentru comfortul material pe care mi-l ofereau, la faptul că li se pare că odată ieșiți din comunism, ar trebui să-mi fie viața mult mai ușoară. Nu-i învinuiesc, e și bariera generațională, dar e și mentalitatea că psihologul e doar pentru nebunii din azil.
– a explicat ea, 21 ani, studentă la Facultatea de Litere Cluj-Napoca, specializarea Chineză-Engleză.
Povara istoriei totalitare influențează încă multe domenii ale vieții sociale și economice, care trebuie luate în considerare și în politica de sănătate mintală. Putem observa că după douăzeci de ani de reforme în domeniul sănătății, în ciuda multor eforturi, încă nu a fost atins un echilibru între serviciile de sănătate mintală comunitară și spitalicească în această parte a lumii.
