La o masă dintr-un restaurant modest din Turda, se lasă așteptat. După ce trec vreo treizeci de minute de la ora stabilită apare în peisaj plin de viață. Este un bărbat înalt, chel, poartă niște ochelari hazlii și e îmbrăcat într-un trening colorat. Se așează la masă și după ce salută respectuos, comandă răspicat o cafea lungă dar fără zahăr și o apă plată. Se uită la mine zâmbind și mă întreabă „mă fată, la ce se referă articolele astea ce vrei să scrii tu?”. Apoi îmi spune „nu mă lua cu dumneavoastră, spune-mi Bebe.” Deși nu acesta este numele său real, așa îi spune toată lumea.
Bebe a fost diagnosticat la începutul anilor 90, la vârsta de 24 de ani cu sindrom discordant, „așa se spunea mai domnește la schizofrenie” și de atunci lumea pe care o cunoscuse până la acel moment i-a devenit străină. Până în prezent, a fost pacient în zeci de spitale de prin România și zice că are sute de internări la activ. De 32 de ani, viața lui „a fost cel mai mult în spitale și sanatorii”. În martie era acasă, nu plănuia să se întoarcă la spital ci își dorea să aibă grijă de tatăl său care are 85 de ani, „acuma…nu mă mai duc nicăieri, cât trăiește tata”, dar s-a reîntors la spital la puțin timp după interviu.
Frica de moarte
Totul a început cu ea, cu frica: „când am văzut-o, am zis că din cauza mea a murit, dar a fost o moarte accidentală, nu am fost eu vinovat…”. În luna septembrie a anului 1995 i-a promis unei prietene de-a lui că îi va duce un bec înlocuitor pentru cel din baia ei, care se arsese, dar a uitat. Seara aceea, ea a murit electrocutată din cauza unei veioze, și-a adus-o în baie ca să vadă mai bine. Bebe a văzut-o pentru ultima dată pe prietena sa la morgă. Nu a fost lăsat apoi de familie să meargă la înmormântarea ei așa că a decis să-și pună capăt zilelor.
Atunci, în 1995 a fost prima și singura lui tentativa: „cred în Dumnezeu și nu dau curs acestor lucruri…nu-mi dau eu viața”. Bebe a băut 50 de diazepame și atunci a ajuns pentru prima oară într-un spital de psihiatrie.
Debutul bolii
Depresia lui, dezvoltată pe baza șocului emoțional suferit și pe baza fricii de moarte și singurătate, au constituit un teren propice pentru dezvoltarea schizofreniei în cazul său, deși nu mai avea antecedente în familie. Un alt șoc, care și-a lăsat o mare amprentă asupra lui este faptul că la 10 ani a trebuit să aleagă dintre părinții săi la tribunal, iar apoi nu a mai păstrat legătura cu mama sa. A văzut-o doar după 19 ani după ce a plecat.
La început, nu voia să-și accepte diagnosticul. Tatăl său și mama sa vitregă sunau la salvare când situația sa mentală se înrăutățea. Simțea și el când nu era bine „nu mai ieșeam din casă, nu mă mai bărbieream, nu mă mai spălam, nu mai relaționam cu nimeni, aveam insomnii și deliram în continuu”.
La început, internările sale erau scurte și urmau același tipar, avea parte de șocuri electrice și apoi primea o externare de câteva săptămâni alături de un tratament, „pe care în general nu îl prea luam acasă, pentru că la începutul bolii niciun bolnav nu conștientizează că depinde de aceste substanțe care îl ajută să își revină”.
Are 22 de șocuri electrice la activ, pentru care tatăl lui trebuia să semneze. Deși șocurile sunt interzise de ani buni, Bebe nu știe ce să creadă. Câteodată după câteva șocuri și-a revenit pentru perioade de 6-7 luni, dar tot consideră că sunt doar o metodă de a-ți șterge memoria și a-ți introduce frica. Iar acum are o mare fobie de ele: „după șocuri îi mulțumeam lui Dumnezeu că trăiesc”.
“Când ești tânăr, nu pui preț pe timp”
Timpul a tăcut și a trecut, medicamentele s-au dezvoltat, spitalele s-au modernizat și nu a mai fost nevoie de chinuitoarele șocuri electrice în spitalele din România pentru a stăpâni pacienții, deși încă se fac în unele instituții.
Bebe a început să vadă lucrurile cu alți ochi, acum le este recunoscător doctorilor, asistentelor și infirmierelor care mereu l-au primit și l-au ajutat să treacă peste cele mai întunecate perioade.
Deși rudele sale nu l-au vizitat, și doar tatăl său l-a protejat și l-a sprijinit în toți acești ani, el a încercat să se descurce singur, să învețe să trăiască cu singurătatea, să se împrietenească cu ea. A lucrat cum a putut el de cuviință „la spital mai vindeam țigări, cafea, făceam un bănuț și-mi luam ce-mi trebuia, haine, adidași…”. În 1995 și-a scos pensia de boală pentru diabet, care este de 1000 de lei acum; iar după 2000, pensia de handicap, care valorează doar 370: „din asta am trăit eu”.
A avut al doilea episod sever de depresie în 1999 și a fost internat până în 2001, dar nu a abandonat niciodată, a continuat să lupte. Tatăl său l-a vizitat în fiecare lună, oriunde era, „tata niciodată nu m-a părăsit, dar nici bunica, care m-a crescut”. Iar deși, pe parcursul anilor a avut neînțelegerile sale cu familia sa niciodată nu a fost violent, s-a educat singur să nu facă rău – „atâta mi-o rămas mie în viața asta, tata, cum să dau în el?”.
Dar, a învățat să-și accepte condiția când a văzut că medicamentele îi fac bine, când și-a găsit liniștea, când a văzut că poate să doarmă…Iar după ce a îmbătrânit a început să vadă boala ca o parte din viața sa.
Viața înainte de atingerea rece a morții
Bebe a avut diferiți prieteni cu care a călătorit prin țară, a cântat la acordeon timp de opt ani. A mers la școală și apoi a făcut o profesională, ieșind lăcătuș de meserie. Iar apoi, până la 24 de ani, când a debutat boala, a făcut și armata în sudul țării.
A avut chiar și o prietenă, cu care a trăit timp de 5 ani, relația lor începând înainte de revoluție. Era o colegă de a lui de la cercetări chimice din Turda, el era la gaz iar ea la apă. Lucrau cu diferite substanțe chimice periculoase în fabrică, iar acum Bebe crede că expunerea prelungită la acele substanțe i-ar fi putut influența sănătatea mintală în declin.
Amor de decor
Totul decurgea bine în relația lor dar, când el a dat de greu ea nu a fost acolo pentru el: „nu venea să mă vadă niciodată în spital”.
S-au despărțit și au urmat multe alte iubiri. A încercat până și cu femei cu copii, dacă tot nu avea voie să aibă copil, din cauza schizofreniei. Voia să vadă și el cum e să crești un copil. Dar dorința asta a fost irealizabilă deoarece psihozele deveneau tot mai dese.
O viață-n spital
Treizeci și doi de ani a petrecut Bebe departe de casă: „sunt un supraviețuitor”. Spitalele i-au fost a doua casă, acolo și-a format prietenii, s-a îndrăgostit: „acolo e o viață paralelă față de cea de afară și lumea te acceptă așa cum esti, afară trebuie să nu greșești nimic și chiar și așa ești pasibil să fii judecat- că vezi Doamne, ești bolnav”.
Nu a ieșit în lume deoarece a fost mai mereu internat și astfel dependent de societatea de acolo. O ieșire în mall cu un prieten vechi a fost una dintre cele mai mari bucurii a lui.
Are și amintiri frumoase în spitale. L-a remarcat pe primul pacient de la Spitalul de Psihiatrie de la Borșa, care a trăit până acum în primăvară. Acesta era internat din 1958 și era un om simpatic de la care Bebe a învățat multe. Mergea și cumpăra cu toată pensia lui de 50 de lei bomboane acrișoare și le împărțea la toți pacienții.
Câteodată, spitalul a avut și rolul unei portițe de scăpare pentru Bebe, mai ales atunci când emoțiile sale deveneau imposibil de stăpânit acasă. Aici a învățat despre solidaritate, prietenie, respect și despre iubire și s-a simțit acceptat pentru cine este el cu adevărat.
Când era la Borșa, unde i-a plăcut cel mai mult, mereu era primit de către doctori. I-a plăcut că aveau un program bine structurat ca să îi țină ocupați. Mergeau zilnic în sat la târg, își cumpăra ce îi trebuia, câteodată mergeau la pizzerie, iar personalul se comporta mereu frumos cu ei, „la Borșa sunt mai umani pacienții…”.
A avut 16 prietene de-a lungul anilor la Borșa: „am avut prietene bolnave, cu care am trăit prin spitale, majoritatea îs ca mine, dar unele îs violente, unele beau…”, „dacă mai toată viața mi-am trăit-o internat, unde era să-mi găsesc?”. De multe ori ținea legătura cu ele și când era externat iar câteodată s-a reinternat ca să fie cu ele. Dar știe că nu e o viață normală, că sunt relații în care te ajuți unul pe altul, ele nu percep lumea precum o percep oamenii de afară.
După ce a acceptat cine este, internările au fost făcute, în majoritatea cazurilor, de către el, de bună voie. Erau modul lui de a cere ajutor: „pentru că simți când ceva nu merge în bolile astea”.
În anevoioasa lui aventură din spitalele românești, Bebe a arătat mereu respect față de cadrele medicale. Odată, un pacient legat, în sevraj, s-a dezlegat și a început să fugă după doctoriță. Îngrozită, urla după ajutor, „Bebe, ajută-mă”. Norocul a făcut ca Bebe să o audă și să îl prindă la timp, l-a imobilizat la pământ: „era în stare de orice atunci”.
O altă poveste este despre iubirea lui Bebe față de sufletele inocente: „copiii îs nevinovați”. Într-o zi, o doctoriță, venită pentru tura ei de la spital, și-a adus și fetița cu ea. Acestea mergeau către mașină, iar un pacient cu antecedente violente mergea către ele cu pași repezi. Văzând îngrijorarea evidentă de pe fața doctoriței, Bebe a ieșit afară și le-a apărat. Acestea i-au mulțumit dar el știa că deși o respecta pe doamna doctor, o făcuse cel mai tare pentru fetiță.
Dar câteodată, și Bebe și-a pierdut la rândul lui calmul, după ce a fost jignit de o colegă: „sunt unii foarte violenți verbali”. S-a supărat și a împins-o. Ea și-a rupt mâna și apoi Bebe a petrecut 28 de zile la secția închiși, de unde nu a avut voie să iasă afară deloc.
Fiind un suflet sensibil, mereu și-a ținut cu greutate emoțiile la un loc și deseori a izbucnit când a fost jignit de cei din jurul lui. Dar, consideră că sunt momente când și un om normal reacționează violent, „dar la noi se pune totul pe seama bolii”.
Pictor de conjunctură
Timp de mulți ani, Bebe a fost pasionat de pictură. A folosit arta ca un mod sănătos de a-și redirecționa sentimentele nefavorabile pentru a creea ceva frumos, ceva personal, cu o notă aparte: „la Borșa m-am învățat, n-am făcut nicio școală, ce am pictat o fost ce am gândit, cum le văd io, nu m-o învățat nimenea”.
Câteodată a primit chiar și bani pe operele lui, lucru ce l-a făcut să se simtă mândru. Un profesor din Germania, venise pe la spital într-o vizită, l-a remarcat și i-a cumpărat un tablou cu 100 de euro. Altădată, a cunoscut pe cineva care venise în inspecție de la București, i-a făcut un tablou pe moment și i l-a dat. Acesta, mirat de gestul lui Bebe l-a așteptat afară pentru ca să-l salute la plecare. Dar fiindcă nu a făcut studii ca să devină pictor, nu poate vedea pictura mai mult decât o ergoterapie „o metodă prin care să nu mai văd atâta rău”. De asemenea, a fost luat peste picior pentru această pasiune, lucru ce l-a deranjat cumplit și l-a făcut să se îndepărteze de pictură: „am început să pictez…acuma nu mai…altă dată scriam, da’ lucrurile astea îs luate ca: lasă-l, că săracu îi dus cu pluta”.
Acum
Când a renunțat la pasiunea pentru artă, considerând că toate lucrurile au timpul lor și că după o vârstă nu mai simți unele impulsuri, și-a redirecționat energia către un nou capitol al vieții sale, adică jocurile de noroc: „mai joc…da’ nu fac rău la nimenea”.
După ce a întârziat la întâlnirea noastră, Bebe mi-a mărturisit că nu mai joacă așa de mult, că a învățat să-și controleze acest impuls mai bine, însă a râs: „bine, și acuma înainte să vin am jucat 10 lei, simțeam nevoia, când joc la aparatu’ ăla și știu că nu-i ființă, și-l înjur, îmi eliberez supărările mele, că nu întotdeauna îmi convine ce văd și ce aud și mă supăr. Nu mă leg de nimenea și nu dau curs la nimeni… atâta că costă”.
Deși, după părerea lui jocurile de noroc îl ajută să se descarce fără să rănească o altă persoană, întreținerea acestui viciu l-a costat câteodată mai mult decât doar banii. Ultima sa internare, din 24 septembrie, a durat 6 luni, fiind externat doar cu o săptămână înainte de interviul nostru din martie. A jucat la jocuri și după ce și-a pierdut banii s-a internat: „le-am spus că-s depedent și nu mă pot lăsa și trebe’ să stau o perioadă deoparte. Nu vezi cum îi afară? Un magazin, o alimentară și jocuri.”
Bebe adăpostește în el un amalgam de sentimente contradictorii, ce-i sfâșie sufletul. Se simte lipsit de ajutor, îi este frică de ce-i așterne viitorul dar în același timp îl vede pe tatăl său, care spune că a fost mereu alături de el, ca un exemplu demn de urmat. Nu știe ce are să se întâmple după ce va muri singurul lui sprijin, dar îi e frică.
Cât despre viața lui de acum, este absorbit de noua sa dependență, mai joacă 10, 50 de lei, dar zice că nu face rău la nimeni. Acum, primește o injecție tratament pentru schizofrenie odată la două săptămâni, care conține mai multe medicamente și în mod normal, cu ajutorul injecției nu ar mai fi nevoie de tratamentul clasic. Dar Bebe încă-și ia religios medicamentele, s-a învățat cu ele și îi este frică să nu le mai ia. A renunțaț complet la ideea unei vieți normale, nu a vrut să facă un copil pentru că era o posibilitate de 80% să moștenească boala și nu ar fi conceput să-l vadă cum se chinuie prin spitale.
Deși e povestitor din fire, filosof și expresiv, doar pentru o singură întrebare Bebe nu a găsit răspunsul încă, dar nu se va opri din căutat adevărul.
-Cum încercați să vă reveniți dintr-un episod „de frică”, despre care mi-ați povestit?
-Nu știu ce să-ți zic…
Se sperie singur când se gândește la viața lui în următorii ani, îi este teamă să rămână singur pe lume.
La final, plătim și ieșim din restaurant. Pe străzile gri și dezolante din Turda, înainte să pornească către casă, își aprinde o țigară și cu zâmbetul pe buze cere cuiva 20 de lei împrumut. După interviu știe ce vrea să facă, merge să joace puțin, dar „nu face rău la nimeni”.
După ani de medicamente și diferite tratamente sofisticate, speranțele lui despre viitor au rămas neschimbate. Vizualizează spitalul ca pe un refugiu, ca pe o opțiune mereu existentă și viabilă, dar câteodată și-ar fi dorit ca lucrurile să fi fost diferite: „mă sperie că știu că mai devreme sau mai târziu tot într-un spital de psihiatrie ajung”.
