Elena s-a stabilit în Franța acum 9 ani și a lăsat în urmă o Moldovă cu un viitor incert, în care se temea că o să-și găsească dimineața copiii înghețați și-n care nu mai știa cu ce să-i hrănească și a plecat departe de casă. Acolo, unde a ajuns „doar cu o valiză mică”, a fost nevoită să ia totul de la început.
Astăzi, își așteptă din nou zborul înapoi spre Paris în Aeroportul International din Chișinău. Mai sunt 3 ore până la decolare. Copiii nu au venit să o petreacă la aeroport, „sunt mai emotivi, așa că ne-am luat rămas bun de acasă”, motivează Elena, zicând că nici nu și-ar fi dorit ca ultimul lucru pe care l-ar vedea înainte de plecare să fie copiii ei plângând.
Acasă
S-a născut într-o localitate din sudul Moldovei, Cahul. Acolo a mers la școală, de acolo a plecat la facultate în Chișinău, unde a obținut o diplomă în economie, și tot acolo s-a întors ca să se căsătorească și să-i aducăpe lume pe cei doi copii ai săi.
Dar lucrurile nu au mers prea bine, cu doi copii mici de crescut, nu a reușit să se angajeze, iar salariul soțului nu le ajungea nici măcar pentru lucruri elementare. Elena, s-a zbătut ani la rând, frământându-şi mintea ce să pună pe masă copiilor săi.
„Nu mai știam cu ce să îmi hrănesc copiii, cum să fac ca să le iau cizmulițe de iarnă pentru școală. Țin minte, acea iarnă ne-a prins fără lemne pentru foc, nu am dormit nopți întregi, mă temeam că o să-mi găsesc dimineața copiii înghețați.”
Disperată și plină de datorii, nu a găsit altă soluție decât să plece de acasă, „o decizie luată foarte greu”, își amintește peste ani Elena.
„Acasă nu găsisem stabilitate, nu eram bine din punct de vedere financiar și lucrurile au devenit dramatice. Nu am avut de ales.”
Cu aceeași situație se confruntă mulți alți tineri și familii din țară. Republica Moldova se află într-un declin demografic continuu în ultimii 20 de ani. Încet și sigur tinerii apți de muncă din Moldova continuă să plece peste hotare. Aproximativ 25% dintre emigranții plecaţi în căutarea unui loc de muncă sunt tineri cu vârste cuprinse între 19 și 40 de ani. Principalele cauze ale plecării sunt lipsa oportunităților, salariile mici și un viitor incert dacă aleg să rămână acasă.
Franța
Își amintește că a pornit la drum cu o valiză mică, iar în portofel avea „doar 200 €, împrumutați, două fotografii a copiilor și o iconiță”. Acolo, la Paris, era așteptată de nepotul său, pe care nici nu îl recunoscuse imediat. Nu s-au văzut de mult timp, sora îi plecase în Franța mulți ani în urmă, împreună cu familia sa.
„Atunci m-am gândit, oare fetele mele tot atât de mari vor fi când mă întorc înapoi, oare tot atât de schimbate le găsesc…”
Pentru că nu cunoștea limba, decât un pic, ce a apucat să învețe în liceu, sora sa îi găsise, pentru început, un post de menajeră, „foarte prost platit, dar tot mai bine decât acasă”.
Între timp își găsise o bătrînă pe care să o îngrijească, dar nu renunțase la postul de menajeră, mergea acolo în weekend, sau când era liberă.
„Câştigam acolo într-o lună cât aş fi câştigat acasă într-un an. În fiecare lună trimiteam acasă tot ce am reușit să strâng, îmi rugam soțul să achite datoriile și să îngrijească copii, iar copiilor le mai trimiteam dulciuri și hăinuțe, ca să știe că mama nu a uitat de ei, și să îmi simtă prezența nu doar când vorbeam la telefon.”
Adaptarea
Asta a fost partea cea mai coplicată și de durată pentru Elena, nici acum nu simte că s-a adaptat complet. Nu a mai fost plecată niciodată atât de departe și pentru atât de mult timp. Plecase de acasă deja într-o stare deprimată, obosită de rutina zilnică, și de greutățile care căzuse pe umerii săi, iar distanța, dorul de copii și străinul ce o înconjura nu a făcut decât să agraveze acest început de depresie.
„Dacă nu o aveam pe sora mea alături nu știu dacă mă descurcam. O perioadă bună de timp ziceam zilnic că „gata, mă întorc acasă, îmi iau valiza mea mică și plec, dacă nu plec azi, atunci mâine sigur”, eram obosită.”
După patru ani departe de casă, Elena nu a mai putut rezista dorului și a decis să meargă acasă, într-o vacanță, timp de două săptămâni, mai mult nu o lăsa angajatorul.
„E cumplit să mergi doar o dată la câțiva ani acasă, să-ți găsești copiii schimbați și să-i vezi cât de mult au mai crescut. Să îți găsești soțul plecat din familie, la o altă femeie. Să îți găsești părinții mai bătrâni și mai bolnavi, și să știi că tu nu le poți fi alături pentru că trebuie să îngrijești alți bătrâni, care-ți sunt străini, într-o țară străină. Să știi că tu n-ai fost acolo tot acest timp, ai fost absentă. Acesta e prețul plătit pentru a-ți putea întreține familia, care valorează prea mult ca să fie calculat în bani.”
„O să fiu fericită”
Astăzi Elena nu mai depinde de cineva, și își poate permite să meargă mult mai des acasă, dar tot nu se simte împlinită încă, „când o să termine fetele școala, și o să le pot aduce aici lângă mine, atunci o să fiu fericită”.
Acum doi ani, împreună cu sora sa și familia acesteia și-au realizat visul de a porni o mică afacere proprie, așa au ajuns să dețină acum o patiserie cu o cafenea drăguță în capitala Franței. Elena, contabil de profesie, se ocupă anume de acest aspect al afacerii și are grijă ca totul să fie în regulă.
Patiseria este îndrăgită de parizieni dar și de comunitatea din diasporă , care deseori se adună la terasa acesteia pentru a savura o cafea aromată sau un desert și își împărtășesc dorul de casă.
Înainte de a pleca spre îmbarcare, Elena a zis că își iubește mult țara în care s-a născut dar nu s-ar întoarce înapoi, cel puțin nu acum , pentru că își iubește și mai mult copiii. Vrea să le ofere tot ce poate, cât încă poate, și nu își dorește ca aceștia să îi repete destinul. Vrea să îi vadă fericiți, chiar dacă asta s-ar întâmpla în altă țară , decât să fie nevoiți să supraviețuiească acasă.
