„Un șut în fund,un pas înainte”- lecția învățată de Stăncuța Guiu în performanța sportivă

Totul a început ca pentru mulți alții, îndrumată de profesorul de sport în clasa a 5-a. A fost recomandată unei echipe de handbal datorită potențialului avut, în ciuda acestuia nu a fost suficient.

Deci, ce faci când părinții nu sunt de acord?

Nu surprinde pe nimeni, mai ales în perioada comunistă că erai îndrumat spre carte și nimic altceva, iar acesta a fost și gândul părinților Stăncuței. A fost nevoită de la început să facă sacrificii, chiar dacă însemna că trebuie să se trezească mai devreme sau să ia geanta cea bună a mamei.

„Mama pleca la munca la 06:00, iar eu la 06:10 ieșeam pe poartă, nu aveam echipament, aveam o geantă pe care mama și-o păstra pentru weekenduri sau când mergea în vizite, era geanta ei buna și îmi puneam acolo încălțările și un tricou de schimb.”

obstacole și sacrificii


Obstacolele nu au fost puține, adesea drumul spre succes a fost presărat cu replici de la părinții ei, aceștia încercând să o determine să renunțe: „lasă că faci școală, lasă handbalul că pierzi timpul”.

Fie că echipa trebuia să se antreneze pe ploaie, pe bitum și cu mingi de piele fără clister nu a abandonat. Își dădea silința în fiecare dimineață să ajungă la timp la autobuz ca să nu fie nevoită să se „agațe” de el.

„În autobuz, dacă nu îl prindeam pe primul, ajungeam să stau pe scară la următorul „agățată” de el doar ca să ajung la antrenament. Nu aveam varianta de a merge cu mașina personală, taxi sau de a chema din aplicația telefonului. Mi-a plăcut însă și făceam tot ce puteam din dorința de a continua. Fără sacrificii nu faci nimic.”

primele deplasări

Primul turneu de handbal despre care mi-a povestit a fost cel organizat între școli, era numit și „Pionierat”. În cadrul acestuia, echipei ce termina pe locul 1 îi era oferită oportunitatea de a lua parte la Turneul Național de Handbal. Directorul celei mai bune școli din județ a cerut transferului Stăncuței pentru a ajuta echipa. Zis și făcut, proaspăt transferată la o nouă școală, respectiv echipă ea a reușit alături de colege să câștige Campionatul Școlar, ulterior jucând la Turneul Național. În ciuda acestui rezultat părinții fostei jucătoare n-au fost impresionați și tot își doreau ca ea să renunțe.

Cantonamentele în lumea sportului sunt cunoscute pentru solicitarea fizică și psihică a sportivului, dar desigur acestea nu sunt singurele lucruri dificile. Înainte nu erau des întâlniți sponsorii așa că jucătoarele erau nevoite să își plătească tot de la echipament, la transport, cazare și mâncare. Ajutorul ei financiar a venit din partea bunicului, dar și a bunicii.

Revoluția privită prin ochii copiilor

Regimul comunist a fost renumit pentru securitate și lipsa de informare a poporului. De aceea nu e de mirare că mulți nu știau de fapt ce se întâmpla „în culise”.

„Când a veni revoluția noi eram în cantonament la Herculane. Nu știu ce era în mintea noastră, îi vedeam cum se împușcau. Știam că va urma o schimbare, dar nu știam dacă va aduce beneficii sau nu fiindcă democrația nu era explicată și înțeleasă cum este acum.”

Turneul Pionierat a fost „rampa de lansare” pentru Stăncuța, aceasta urmând să fie selectată la cât mai multe turnee cu echipa națională, iar în ultimul an de liceul a semnat primul contract cu echipa Craiovei de senioare.

pasul măreț – echipa națională

Selecționarea la lotul național îi adusese sportivei și acceptul părinților, realizând că nu este o joacă ci este ceva de viitor care îi va aduce fiicei lor o viață mai bună și împlinită. 
Zâmbind povestea despre primul turneu internațional organizat la Polonia unde antrenorul le  scosese la antrenament pe holul vagonului, alergând cât le permitea spațiul din tren, iar în vagoane reușeau să facă abdomene.

Însă acest zâmbet a fost rapid înlocuit cu o privire lungă și gânditoare cum a început să povestească de cantonamentele de la Sf. Gheorghe.

„Cu echipa național aveam 4 antrenamente pe zi, cu zăpada care ajungea până la genunchi, pe scări ce păreau să nu se mai termine. Când auzeam de Sf. Gheorghe mă lua cu tremuratul, nici nu voiam să mai aud. Telefoane nu aveam și tot ce puteam să fac să îmi anunț părinții că am ajuns era să le scriu o scrisoare.”

aurul mondial

Alături de echipa națională a reușit să câștige cea mai valoroasă medalie la Campionatul Mondial de Handbal Feminin pentru Tineret.

Medalia obținută în Brazilia
Brazilia-Arhivă personală

„Cu siguranță aurul obținut la Campionatul din Brazilia este cel mai prețios pentru mine. A fost un vis devenit realitate, iar percepția părinților a trecut de la acceptarea dorinței la susținere 100% realizând că din sport poți face o carieră frumoasă și este ceva sigur.”

regretul cel mare

Nu cred că îi este ușor cuiva să vorbească despre pierderea unei persoane. Nu devine mai ușor peste ani chiar dacă ne obișnuim cu gândul. Fie că este vorba de un părinte, prieten apropiat sau chiar bunicul/bunica în funcție de relația noastră cu respectiva persoană ne face și mai mult să regretăm momentele pe care nu le-am petrecut cu ei, amintirile ce se sting ușor ușor cu trecerea timpul și vocea pe care odinioară o recunoșteai dintr-o mie, acum se aude ca o adiere de vânt.

„Cel mai dureros moment pe care și acum îl simt cu aceeași intensitate a fost pierderea bunicului. Eram împreună cu o colegă și vorbind despre familie m-am gândit cum aș reacționa dacă mi-aș pierde unul din bunici. A fost doar un moment, un gând ce nu a rămas cu mine pentru că ideea de a pierde pe cineva drag mă speria. Ajunsă în gară și văzându-i pe unchiul și mătușa simțind imediat că ceva nu este bine. Întrebam unde sunt mami cu tati, dar mi-au spus că sunt acasă cu ceva treabă. Dar în momentul acela am știut că s-a întâmplat ceva grav. Din păcate am avut dreptate, iar bunicul meu s-a stins din viață, dar ce a durut și mai tare a fost ultima dorință a bunicului. Să mă vadă pe ultimele momente ale vieții lui și eu n-am putut să vin pentru că ai mei nu mi-au spus. Nici nu am putut să îmi iau la revedere de la el. A fost cel care mă sprijinea indiferent de moment și cel care mă ajutase mereu. Acum sunt în Râmnicu Vâlcea datorită lui, iar părinții au rămas în Craiova. De multe ori Rebeca(fiica ei) nu înțelege de ce merg atunci când am ocazia la părinți, dar vreau să profit de momentele pe care nu le-am avut în tinerețe, să recuperez timpul în care nu m-am bucurat și nu ne vedeam din cauza placării mele de acasă cu handbalul.” 

liniștea înainte de furtună

Semnând încă din liceu cu echipa de senioare a orașului natal, Stăncuței i se arătase de atunci că drumul este abia la început. Nu avea idee că va parcurge atâtea orașe și țari.

„După ce am ajuns la Vâlcea din punct de vedere profesional am progresat mult, câștigam toate meciurile, ne bucuram de performanță. Fiind o echipă de renume Oltchim Râmnicu Vâlcea noi ca jucătoare nu primeam întrebarea dacă am câștigat meciurile din deplasare, ci ne întrebau cu cât am câștigat. Îmi aduc aminte când am avut primul meci în Liga Campionilor, iar din cauza emoțiilor și stresului nu puteam să îmi controlez mâinile. Eram pe teren alături de cele mai titrate și cele mai bune jucătoare și a trebuit să mă forțez să uit de orice și să fiu concentrată.” 

Oltchim Rm.Vâlcea-arhivă personală

Tot ce este frumos, are și un final mai neplăcut. Au urmat schimbările și la echipă, antrenorii erau constant schimbați dacă nu aveau rezultate pe plan internațional. Ca și jucătoare trebuie să te adaptezi la fiecare stil al antrenorului chiar dacă nu era ușor. Un eșec pe plan național nefiind considerat așa de grav, dar dacă se pierdea un meci în Liga Campionilor, pe plan internațional erau probleme. 

„Era dificil pentru noi, în comparație cu alte echipe ce aveau jucătoare din străinătate de renume și erau mai bine pregătite fizic și psihic. În 1997 a venit o schimbare mai mare la Vâlcea. A venit cel mai de temut antrenor al României, Gheorghe Tadici. Acesta și-a adus jucătoarele sale, iar în urma unui eșec la Rimini în Italia s-au luat măsuri și mai multe colege au fost date afară de la echipă, printre care și eu. Nu înțelegeam de ce trebuia să plec, eu nici nu participasem la acel meci, dar fiind mai mică în comparație cu celelalte nu am avut de ales.” 


Fiind o fire luptătoare nu s-a lăsat învinsă de sistemul românesc și astfel a considerat că „un șut în fund este un pas înainte”. Chiar dacă această plecare forțată a lăsat-o cu multe întrebări, Stăncuța și-a continuat cariera jucând doi ani pentru Rapid București. Bucuria și împlinirea i se citeau pe față povestind despre cele două confruntări cu echipa Oltchim. 

„Cea mai mare satisfacție a mea a fost că împotriva lor am câștigat de fiecare dată. Primul meci contra echipei din Vâlcea a fost la Brăila, la un turneu de sală. Era egal și am apărat ultima lovitură de la 7 metri, aceasta urmând să decidă scorul final. Astfel noi am câștigat meciul la Brăila și pe urmă la Rapid acasă am ieșit din nou victorioase în „lupta” cu vâlcencele.”

În primul an echipa bucureșteană a terminat Campionatul Național pe locul 3, iar în cel de al doilea an  petrecut în capitală urma să joace în Cupele Europene, dar sportiva a rămas însărcinată.

„A fost cea mai mare binecuvântare și împreună cu soțul voiam să ne mutăm la Craiova pentru a merge pe alt drum. Bucuria nu a durat mult, ulterior am pierdut sarcina la 4 luni și jumătate. Nu știam ce urma să se întâmple deoarece toate echipele își făcuseră lotul de jucătoare, iar eu pierdusem tot. Nu aveam nici echipă și cel mai dureros a fost că am pierdut și copilul. Acesta a fost șocul cel mai mare, disperarea își făcuse adăpost în mintea mea și nu știam ce urma să fac, nu știam dacă voi mai avea ocazia să îmi găsesc un alt club sau dacă acesta era finalul carierei.” 

Salvarea

Vesta ei de salvare a fost apelul unei colege anunțând-o că echipa din Bosnia şi Herţegovina avea nevoie de ea. Cu orice început vin și noi provocări, respectiv noi frici. Nu înțelegea ce avea să facă acolo, neauzind prea multe despre țară și știind de război era convinsă că nu va semna contractul. Încurajată de colega ei s-a dus în Bosnia şi Herţegovina și a rămas șocată de ce a văzut. Dorind să nu rămână s-a gândit că întocmind un contract cu cerințe mai mari cei din conducere nu aveau să fie de acord. Surpriza a venit odată cu acceptul celor de la club a doleanțelor Stăncuței. A semnat astfel contractul și a rămas în Bosnia și Herțegovina pentru doi ani. În perioada petrecută la noua echipă a crescut mult ca și jucătoare, a fost respectată și ajutată mereu de cei din conducere.

„Doi ani în care m-am implicat în totalitate. Doi ani în care am văzut că pot să fiu de ajutor jucătoarelor tinere deoarece eu am fost cea cu experiență. În acești doi ani am câștigat atât Cupa din Bosnia Herțegovina, cât și Campionatul am fost foarte respectată și foarte apreciată pentru ceea ce am făcut acolo. La turneele internaționale unde echipa era pe ultimul loc eu eram desemnată cel mai bun portar. Categoric a fost o realizare personală. Ca și familie am fost apreciați, între timp soțul a primit un job la echipă ca și antrenor cu portarii, dar și să ajute antrenorul principal. Când aveam deplasări el stătea cu mine, ceea ce pentru o jucătoare venită din România comunistă nu înțelegeam cum este posibil ca la o echipă ce se respectă să avem voie la o distragere, sau cel puțin eu eram învățată că era una. 

Arhiva personală-Bosnia şi Herţegovina

înapoi în țară și la încercări

Întoarcerea în România îi adusese performanțe noi Stăncuței. Au câștigat turnee, Campionatul Național, Cupa României și Cupa Cupelor. Dar cum viața este imprevizibilă, așa și sportul vine cu diferite schimbări ce nu pot fi controlate. După cei doi ani petrecuți la Vâlcea, Stăncuța a suferit o accidentare grea – ruptură de ligament încrucișat. Vestea a fost un șoc pentru jucătoare și nu putea să vadă ce lucru bun avea să iasă din această cumplită accidentare. La scurt timp a realizat că nu trebuie să încerce să își găsească singură soluții la problemele ce îi apar, astfel aceasta căutând ajutorul lui Dumnezeu. Anul 2003 urmâd să îi fie cununa muncii, fiind o binecuvântare pentru sportivă. S-a botezat la Biserica Baptistă Speranța din Rm. Vâlcea, avea în continuare un contract cu echipa Oltchim după accidentare și în iarna aceluiași an a rămas însărcinată.
Stăncuța s-a întors la pregătirea cu Oltchim după două luni de la operația de cezariană, în ciuda perioadei de concediu pe care mamele o au timp de doi ani pentru a sta alături de copil.

Ziua botezului-arhivă personală

Inevitabilul a revenit și din cauza nivelului scăzut de performanțe la nivel internațional a fost adus din nou Gheorghe Tadici acesta venind cu echipa sa de la Zalău. Își doreau să rămână în Vâlcea, să se mute din apartamentul de serviciu și să-și ia propriul apartament. Însă un lucru erau convinși că nu o să piardă, credința. Ei și-au pus viața în mâna Lui Dumnezeu și astfel au reușit să treacă peste această nouă încercare.

„Nu a fost ușor am zis că Dumnezeu știe de ce mă trece din nou printr-o încercarea. Am înțeles astfel că El a fost cel care m-a trecut și de operația de ligament, ca mai apoi să mă binecuvânteze cu Rebeca. Nevoită pentru a doua oară să plec de la Oltchim știam deja că un șut în fund este un pas înainte și așa a fost.” 

O nouă ofertă a apărut după ce a fost recomandată de o fostă colegă – Simona Gogîrlă, o jucătoare mare a României. De data aceasta era mai aproape de țară, în Ungaria la clubul Győri Audi și nici nu îndrăznea să creadă o astfel de veste. 

Stăncuța Guiu și fiica ei
Gyor-arhivă personală

„Am primit din nou o ofertă la care nici nu visam eu vreodată. Simona m-a sunat și m-a întrebat ce părere am, fiindcă aveau nevoie de un portar. M-au chemat să dau o probă de joc și țin minte exact cuvintele rostite „eu? La Győri?nu pot să visez, este prea mare pălăria pentru mine” deoarece este o echipă de renume și nu eram de părere că pot juca acolo. Cu toate acestea ne-am urcat în mașină, singuri fără Rebi (fiica celor doi) și pentru o săptămână am fost în probă de joc. A fost foarte greu, deloc ușor, dar am putut sta la colega mea și aceasta mă ajutase foarte mult în perioada de început fiind sprijinul de care aveam nevoie. După câteva zile de pregătire au venit cu oferta pentru jumătate de an până când portarul lor se va întoarce și astfel am rămas la Győri.”

Gyor-arhivă personală

În ciuda emoțiilor și a incertitudinii avute a semnat până în iarnă. În scurta perioadă pe care a avut-o la Győr s-a antrenat și a jucat în luna august peste 30 de meciuri, având câte 2 meciuri pe zi. A fost foarte greu și obositor, plecând în ziua meciului indiferent de distanță, chiar dacă erau 2-3 ore sau 7 ore nu conta. Nu era ca în România unde se mergea cu o zi înainte. 

„Noi jucam de dimineața, mâncam acolo, stăteam prin autocar sau prin sală și dormeam unde reușeam. A fost grea acomodarea, dar a fost un an special pentru mine din punct de vedere profesional am învățat lucruri pe care nimeni în țară nu mi le-a spus. După 2 luni de zile au venit să-mi spună că trebuie să prelungim contractul până în vară. A fost o realizare mare pentru mine. Am jucat din nou în Liga Campionilor unde a fost un vis. Să joc împotriva celor mai mari cluburi și a jucătoarelor cu un istoric impresionant în handbal a fost visul pe care l-am făcut realitate.” 

A urmat o prelungire de contract pentru un an dovedind că este apreciată atât ca sportiv, cât și ca om. A realizat din nou diferența de mentalitate a celor din străinătate. Stăncuța realizând atunci că plânsul nu rezolvă multe, iar o înfrângere este doar un nou început.

„Am pierdut semifinala Ligii Campionilor, dar oamenii erau foarte încrezători. Noi, câteva jucătoare românce plângeam pentru că nu am câștigat, dar ei ne-au liniștit fiindcă era un meci și mereu exista la anul. Așa am fost crescuți cred, din cauza comunismului să vedem șansa pierdută.” 

nimic nu este permanent

În ciuda aspectelor negative ale sportului și experienței din România, nu vreau să crezi dragă cititorule, că totul este roz în străinătate. Din păcate nu am fost surprinsă când am aflat că sportiva a trebuit să își găsească o nouă echipă din cauza federației maghiare care a solicitat o altă jucătoare. Aceștia își doreau ca Palinger să se întoarcă în Ungaria pentru că urmau Jocurile Olimpice.

„Federația a impus echipei să o legitimeze pe Palinger în ciuda dorinței celor de la Gyor să continuăm colaborarea. Ce m-a surprins a fost respectul și admirația suporterilor care nu au fost de acord cu plecarea mea, iar la ultimul meci din Campionat la Dunaferr aceștia mi-au făcut un panou mare pe care scria „sută la sută Stanchi (porecla sportivei), sută la sută anti Palinger. A fost atât de emoționat încât mă abțineam să nu plâng în timp ce țipau și mă aclamau formând astfel o amintire foarte dragă mie.”

Pentru a-și arăta în continuare admirația și recunoștința pentru Stanchi, cei din conducere i-au oferit un ultimul lucru pe care nici Oltchim nu îl oferise: o explicație. Ei au stat de vorbă și ulterior au ajutat-o să-și aleagă o echipă cu obiective, conducerea Győri îndrumând-o la Vasas tot în Budapesta.
După perioada petrecută la Vasas a ajuns să joace pentru Kiskunhalas timp de doi ani, echipă cu care a terminat pe locul 3 în Cupa Ungariei, chiar dacă nu erau jucătoare de renume precum erau la Győri sau la Vasas. Terminarea contractului a readus familia Guiu în țară pentru ca fata lor, Rebeca să poată merge la grădiniță. 

„Îmi aduc aminte de o accidentare suferită în perioada mea la Kiskunhalas. Antrenorul nu m-a lăsat să joc sau să mă antrenez pentru că urma meciul cu Győri unde nu aveam șanse. Datorită antrenorului care nu m-a forțat am fost în formă maximă la meciul cu Ferencvaros și am câștigat. Eu nu percepeam să stau pe bancă, nu aveam acest statut în România și trebuia să joci până „te rupi” și după acel turneu am decis să ne întoarcem în țară.”

înapoi în țară

La întoarcerea în România, Stăncuța voia să pună punct carierei și „să atârne ghetele-n cui”. Aceasta își dorea ca experiența frumoasă trăită în Ungaria să îi rămână ca o ultimă amintire a momentelor în care a jucat, unde a fost respectată și apreciată. Nu voia să fie din nou la o echipă în România unde intervin jocurile de culise și persoanele mai influente schimbă cursul jocului. Cu toate acestea, a fost chemată de Mariana Tîrcă să joace doi ani la Brașov. Antrenoarea voia să salveze echipa și astfel au terminat Campionatul pe locul 5.

Chiar dacă a fost un an senzațional unde o echipă ce se lupta la retrogradare a terminat pe locul 5 în Campionat, următorul an, a vrut să renunțe. În ciuda dorinței arzătoare a antrenoarei de a rămâne, Stăncuța a plecat. Iar când credea că își va încheia cariera, a ajuns să semneze cu o echipă din Pitești, echipă în Liga a 2 a ce îi oferise șansa de a merge doar la meciuri. Timp de un an de zile aceasta a jucat alături de câteva vâlcence la Pitești, semnând în sezonul următor cu Sebeș pentru a ajuta echipa să promoveze în Prima Ligă.

Când i s-a încheiat contractul, Stăncuța a făcut o schimbare radicală în viața ei. Chiar dacă nu a oferit multă importanță planului de după handbal, aceasta și-a dat seama că nu va juca „până la adânci bătrâneți”. Terminase facultatea, a făcut un master și în 2015 a primit o ofertă de la Energetic să fie profesoară și antrenoare. 

„Bineînțeles că atunci la început nu știam cu ce se mănâncă, una e să joci și alta e să antrenezi.  Nu a fost ușor a urmat examenul de titularizare unde nu m-am pregătit și am rămas suplinitoare, stând la mâna celor din jur.”

Ambițioasă din fire, anul următor a depus mai mult efort și a reușit să învețe. O nouă experiență ce a clădit mai bine credința ei în Dumnezeu.

 „Mă trezeam dimineața la 6 acumulam cât puteam până la prânz și mă rugam Domnului să mă ajute pentru că El știa cât îmi era de greu. Mi-am pus toată încredere în El. Era greu pentru că voiam să ajut și la Biserică unde a venit un grup de tinerii din Anglia. Chiar dacă trebuia să învăț m-am pus la dispoziția Lui și am slujit.”

Ajunsă la examen emoțiile au copleșit-o însă a simțit că Dumnezeu a ajutat-o, iar la primirea rezultatelor nu și-a putut ascunde sentimentele și a izbucnit în lacrimi. Cum viața nu îți dă totul oferit pe tavă, Stăncuța a avut de ales, mergea la Brezoi ca și profesoară de sport sau accepta o nouă provocare și antrena echipa de băieți a orașului. 

„M-am hotărât să accept oferta propusă de cei de la CSS și alături de soțul meu care m-a ajutat enorm, fiind sprijinul meu în perioada respectivă am reușit să ajungem cu echipa de băieți la turneul final în cadrul Campionatului Național, pentru prima oară în istoria clubului. Nici de această dată nu m-am putut bucura prea mult de succes deoarece a venit pandemia și a pus pe pauză orice activitate.”

O ofertă venită de la Energetic ce părea la început una obișnuită, avea însă să îi aducă Stăncuței cele mai multe realizări ca antrenoare într-un singur an, obținând toate cele trei medalii.

„Alături de fete am trăit un an magic, ce m-a împlinit pe plan profesional ca și antrenoare. Împreună cu antrenorul care se afla deja la „cârma” echipei, Ionel Gheorghe, am obținut toate cele trei medalii. Aurul la Olimpiada Națională de Sport Școlar, argintul la Campionatul Național de Handbal Junioare 1 și cea mai mare realizare obținută de liceu, Bronzul la Campionatul Mondial de Handbal Școlar unde am reprezentat România.”

Oportunitățile nu au încetat să apară pentru Stăncuța Guiu, aceasta continuând să îi învețe pe cei mici ABC-ul handbalului, antrenând acum echipe de juniori 4 din clasa a 5 a. 

„Încerc să fiu sprijinul potrivit pentru ei, încerc să mă port cum mi-aș fi dorit să se comporte și antrenorii pe care i-am întâlnit pe parcursul meu sportiv. Vreau să îi înțeleg și să îi îndrum, să fiu antrenoarea pe care ei și-o doresc și mă rog ca Domnul să-mi dea înțelepciunea necesară și răbdare.”

Cât trăim învățăm și dacă ar fi să adaug o ultimă idee pe final cu care să rămână cât mai multe persoane este că orice șut în fund este un pas înainte.