Am fost învățată de ai mei să fiu doar într-un anume fel și doar în felul ăla. Tot ce fac diferit de ei este etichetat ca fiind greșit și toată viața mea am încercat să înțeleg de ce m-am născut în familia asta. De ce pentru mine e bine să fiu doar cum spun părinți mei, iar ceilalți oameni sunt greșiți. Asta e concepția noastră, a românilor în general, că ce e diferit este automat greșit, și de aici vine curiozitatea mea de a cunoște cealaltă tabară.
Eram mică, în Italia unde am crescut, și începeam să îi privesc pe ceilalți. Vedeam foarte mulți străini, multe persoane din zone diferite ale lumii, cu tot felul de credințe, de toate națiile și religiile și lucratu toți împreună. Desigur, eram toți puțin rasiști, și eu față de ei, și ei față de mine. Atunci am început să mă gândesc „bine, eu m-am născut în România și atunci trebuie să cred asta? Dacă m-aș fi născut în Africa aș fi crezut complet altceva, de ce ei sunt greșiți și eu nu? Sau de ce eu sunt greșită și ei nu?” Și atunci am început să explorez mai mult partea asta de culturi diferite de ale noastre ca să înțeleg ce se află în mintea lor, ce se află în sufletul lor, să îmi dau seama că până la urmă suntem toți una. Că nu suntem unii mai buni și alții mai răi, unii mai corecți și alții mai greșiți. Cumva, de acolo a pornit o mare parte din deschiderea asta a mea către ceea ce înseamnă spiritualitatea. Am fost pasionată și de cultura japoneză, de geishe și de culturile antice, am avut perioade în care mă pasionau triburile africane, triburile sud-americane, nu e doar yoga pentru mine. E mai mult ideea că există oameni care fac lucrurile și altfel, și au alte credințe. nu vreau să mă limitez la gândul că eu sunt româncă și sunt cea mai tare pentru că m-am născut aici. Nimeni nu-i ca mine pentru că ăsta-i pământ românesc și sfânt și automat restul sunt de rahat, că pe noi ne-a ajutat Dumnezeu mai mult, că noi trebuie să îi omorâm pe ceilalți, așa cum am fost învățați să gândim majoritatea.
Pentru mine, fratele meu a fost mereu un erou.
El făcea sport de performanță, un adevărat atlet. Făcea lupte corp la corp, lupte libere. El acolo a învățat să fie foarte disciplinat și multe tehnici care țin de body awarness, concentrare, de tot ceea ce înseamnă de fapt disciplina. Pentru mine el era ca un guru, în ochii mei el era cel mai bun și cel mai puternic. O persoană de la care mereu pot să învăț ceva. Mă uitam la realizările lui și îmi dădeau putere să continui, pentru că era lângă mine și era foarte realizat.
Eram clasa a 12-a, aveam de dat bac, admitere la farmacie, erau pretenții foarte mari din toate părțile, îmi susțineam și prietenii care voiau să ajungă în același loc ca și mine, eram si într-o relație toxică pe care atunci nu știam să o gestinez, mă simțeam de parcă duceam prea multe în spate. De parcă totul trăgea de mine. Mă simțeam ca într-o capcană. Atunci i-am povestit fratelui meu depre ce simțeam. Atunci el m-a învățat o practică foarte simplă despre care la acel moment nici nu știam că vine din practica yoga. Era ca un fel de meditație, timp de 5 minute în fiecare zi îmi urmăream respirația. Am făcut asta cam 8 luni, în fiecare zi fără excepție, și mi-a schimbat percepția complet. După aceste 8 lui eram o cu totul altă persoană.
După ce am trecut examenele și m-am uitat în urmă am realizat cât de mult m-au ajutat acele 5 minute. O practică extrem de simplă care la început nici măcar nu făcea sens, dar pe care am continuat să o fac din încrederea și admirația pe care o aveam față de fratele meu. Atunci am încercat să descopăr mai mult și am aflat că era o tehnică de meditație, că meditația vine din yoga și că yoga vine din religia budhistă. Atunci în mintea mea s-a format un declic, am realizat că nu vreau să fac meditația în forma ei statică, pentru mine conta foarte mult să îmi mișc corpul. Cele mai fericite și mai prospere momente din viața mea au fost atunci când eram activă, atunci când mă mișcam. Asociam perioadele statice cu perioadele depresive și stagnante. Yoga posturală te scoate foarte mult din zona de comfort. Am simțit că e o discplină potrivită pentru mine când am realizat că îți permite să îți miști corpul în cât mai multe moduri posibile, fără să fie ceva repetitiv, așa cum e la sală. Poți pur și simplu să te joci cu corpul tău, dacă ști cum să o faci într-un mod sigur. Majoritatea oamenilor care merg la sală o fac pentru a arăta bine, dar acțiunea în sine nu pare să aibe un scop. Mergi o perioadă, ajungi la forma dorită, dar până la urmă cât să te mai umfli? La yoga e dincolo de a arăta într-un anume fel. O faci să te simți bine, să ai un range cât mai mare de mișcare. Mereu când îți reușește o postură, realizezi că de fapt se poate și mai bine, poți să „adâncești” și mai mult. Am început să fac cursuri de yoga în facultate, cea mai mare parte din venitul meu se ducea pe asta. Dacă primeam 100 de lei pe săptămână, mergeam, dacă primeam 50 de lei, nu mai mergeam. Îmi era frică să fac singură, e foarte ușor să te rănești.
Ești foarte vulnerabilă în posturi
De asta, mai ales la început, am făcut cursuri doar cu femei. Am încerat să fac și cu bărbați și a fost complet diferit. Nici nu mă refer la faptul că ar fi bărbații nu-știu-cum, nu e vorba de asta, dar ei sunt diferiți. Corpul feminin este foarte diferit și sunt multe lucruri pe care ei pur și simplu nu le pot înțelege pentru că nu le trăiesc. Noi avem perioada menstruală, avem multe fluctuații de energie în timpul lunii, partea de sarcină, pre-sarcină, post-sarcină, pe care de cele mai multe ori un bărbat nu poate să le gestioneze. Plus partea de vulnerabilitate, si dacă ai niște ochi care se uită la fundul tău, nu ai cum să nu îți ieși din stare, lucru care oricum funționează și invers. De asta cred că un instructor femeie, ar trebui să facă în mare parte cursuri cu femei, iar un bărbat să facă cu bărbați. Cerințele sunt diferite. Ei vor să fie mereu mai putenici, să își testeze limite, să facă ceva din ce în ce mai greu. Și pentru ei e mai ușor să fie într-o sală plină de bărbați.
Pe mine pandemia m-a ajutat cel mai mult. În faculate a trebuit să lucrez pentru a avea un trai mai bun, trebuia să îmi acopăr taxele singură. Era epuizant să fac facultate, să lucrez să fac și yoga și a trebuit să renunț la ceva, și e evident la ce. Scriam articole pentru ceva publicație și apoi mergream la facultate. Ambele îmi luau foarte mult timp. Când a venit pandemia mi-am schimbat job-ul și lucram doar pe weekend, eram casier, iar când a venit lockdown-ul, evident nu mai puteam să fac asta. A fost perfect pentru mine pentru că în sfârșit aveam timp să mă ocup de propria persoană, deci am început să fac yoga foarte intens. Timp de un an am făcut yoga aproape zilnic. Atunci mi-a venit ideea, și vorbeam cu o cunoștință de atunci, aș putea să fiu instructor. Nici eu nu mă credeam, pentru că eram la început. Îmi era extrem de frică, nu credeam că aș putea să împărtășesc și cu alții. Cunoștiința respectivă m-a ajutat foarte mult, ea m-a împins cumva și așa am început să ghidez alte persoane. Nu luam bani și nu mă consideram instructor, făceam cu persoane cunoscute, era mai mult un schimb de experineță. Acele persoane se simțeau bine și mă încurajau să mai fac. Așa am încetat să mai ezit și am făcut un curs online de training (pe care aș fi vrut să îl fac fizic, dar nu era o idee bună să plec atunci în India). Așa am început să am mai multe persoane care veneau la cursuri și am început să cer bani, o sumă infimă.
Aceasta este povestea Geaninei, o instructoare de yoga, stabilită în Cluj-Napoca. Ea face clase zilnic, fie de yoga restorativ, fie de aerial yoga, iar în paralel practică ședințe de sound-heling și diverse drumeții în pădure. Ajută pe oricine dorește să se alăture, să se regăsească și să evolueze, dar fără vreo așteptare și fără să pretindă că va face minuni. E conștientă că toate aceste practici necesită efort și multă practică, mult timp investit. În zilele noastre există tot felul de așa-ziși guru care promovează practici „New age”. Care încearcă să te convingă că pentru o anumită sumă, poți să câștigi vindecarea prin tot felul de meditații, manifestări și cristale magice, fără să depui nici un fel de efort. Într-o lume unde depresia este normalizată și toată lumea se află în burnout e foarte ușor să pici în plasă.
Cred că fiecare are în sufletul său o anumită credință
Și nu mă refer la religie. Mă refer că fiecare dintre noi are în sufletul său o stea polară care te ghidează cumva, fie că ești sau nu conștient de ea. Altfel nu cred că am putea fi în viață. Când eram mică eram destul de credincioasă datorită alor mei. Când am început să cresc m-am îndepărtat pentru că am considerat că o religie care îi urăște pe cei care fac parte dintr-o credință diferită, nu este o religie potrivită pentru mine. Așa am început să caut și să studiez credințe care nu te fac să te simți mic, apoi te fac să te simți mare prin excludere altora. Cred foarte mult în incluziune, că fiecare, cu limitele noastre, ne putem ajuta și înțelege. Așa am început diverse practici spirituale care să mă apropie de sufeltul meu, dincolo de ce spune religia, dincolo de ce spun hindușii sau alte culturi, ceva care să mă apropie de sufletul meu, pentru că nu voiam să mă aflu în nici una dintre tabere.
Când vine vorba de partea energetică și alte terapii, cum sunt terapiile cu cristale, nu aș putea să mă pronunț. Am făcut multă chimie organică în facultate și mi s-a părut fascinant cum un amănunt foarte minuscul poate schimba constituția întregului ecosistem cristalin. Un singur electron pot să modifice toate proprietățile unei pietre. Da, cred și că la un nivel macroscopic ele ar putea influența cumva, dar nu le folosesc, doar mi se pare interesantă știința din spate. Despre manifestare, cred că fiecare își manifestează viața așa cum o are în interior. Realitatea exterioară este doar o oglindă a realității interioare și cred cu tărie în asta pentru că am observat-o la persoane cu care lucram. Am observat cum într-un an au reușit să își schimbe complet viața, schimbând mediul interior. Fiecare dintre noi încearcă să lucreze cu propria persoană atât cât își dă voie. De multe ori spunem că vrem ceva fără să realizăm că nu e ce dorim de fapt, și lucrăm cu noi doar la suprafață. Acele dorințe nu se vor îndeplini. Orice manifestare pretinde un efort fie că el e depus în interior sau în exterior, orice schimbare implică acțiune. Manifestarea ar trebui să funcționeze ca un fel de auto-motivare
Pentru cele mai multe persoane practica yoga/zen pornește ca fiind un simplu sport, care mai apoi devine o practică spirituală.
De tânără (din facultate), mi-au ajuns la urechi informații despre yoga, câte o carte pe care trebuia să o aranjez pe raft (am lucrat într-o librarie) până la o discuție cu tata care îmi povestea pentru prima dată că atunci când era tânăr a încercat să mediteze că a citit el undeva că e benefic pentru corp. Dupa câțiva ani aveam pe cap căsătorita, probleme de: un “torticolis” constant, dureri de spate în fiecare dimineață chiar dacă ne-am schimbat salteaua din dormit cu una tip-top, durere ascutita de încheietura stanga de la o căzătură din copilărie, și altelele mai mărunte dar egal de deranjate la o vârstă totuși tânără, de 23-25 ani. Așa că m-am înscris la o sală de sport care avea incluse în abonamentul lunar si antrenamentul de yoga. Din comoditatea proximității am ales WorldClass (stiu, cum să faci yoga la conglomeratul gigantic de WorldClass) pentru câteva luni. În paralel am mai frecventat de câteva ori întâlniri de yoga la o sala mai “earthy” din Cluj, acolo parcă sesiunile de yoga erau putin mai “adâncite” ca și stil. În toata aceasta perioada, de 6-7 ani, timp în care am făcut și doi copii, așadar au fost câteva pauze prelungite, mereu abia așteptam să reiau practica de yoga, imi făcea atât de bine, nu doar fizic (scăpând instant de torticolis si dormit seara ok), ci si energetic/sufletește. Practica de meditație de la final mă readucea mie, mă iertam, mă lăudam, mă plăceam din nou.
Andrada Vacar
Așadar, practica yoga și terapiile alternative pot să fie benefice dar depinde perspectiva din care sunt privite și dacă nu se exagerează. E normal să ne dorim să existe o cale ușoară, dar toate aceste practici sunt în realitate doar unstensile pe care trebuie să avem grijă cum le folosim.
De ce aleg unele persoane spiritualitatea si terapiile alternative. În momentele în care poate ne simțim amenințați de o situatie, sau ne simtim nesiguri pe variante, mintea noastră încearcă să ne protejeze si să ne ofere alternative în care, în general, ne-ar fi îndeplinite nevoile. Când ne confruntăm cu diverse probleme, soluțiile tradiționale depind într-o măsură sau alta să implicăm o alta persoană – un specialist, ideal. Însă daca noi suntem persoane care poate ne confruntăm cu dificultați cu încrederea, ne poate fi atacată nevoia de control prin a depinde de altcineva – o posibilă explicație a terapiilor alternative. Poate chiar vorbim de persoane care au apelat la terapii convenționale si poate nu au fost compatibile cu valorile personale sau nu a fost ceva satisfacator in acea experiență. Din păcate, un bias in gândire este generalizarea, cand pe baza unei singure experiențe neplăcute, tragem niste concluzii si ne intrăm în zona de comfort, ajugnând să încercăm să evităm discomfortul respectiv. Vorbind de discomfort si stări neplăcute, o altă posibilă explicație a New Age therapies poate sa fie strâns legată de zona de spiritualitate. Mai specific, aceasta nevoie poate că nu mai e îndeplinită de dogmele religioase cum era poate în alte timpuri, iar noi căutăm să alinam acea durere. De multe ori, poate nu ne putem explica de unde suferim, iar astfel ajungem să căutăm explicații care le eliberează de acea presiune, chiar dacă acestea sunt în plan mistic. Din nefericire, de multe ori vorbim de niste momente dificile în care ne aflăm în viață, vrem acel control asupra situației dar evităm să acceptăm că nu suntem intr-un punct prea prielnic nouă, astfel căutăm o soluție alternativă si care ne dă intr-o forma sau alta o predictibilitate. Prin acest paragraf doresc să evidențiez că e important să evităm să ne folosim de terapii alternative sau de spiritualitate ca „salvatori” ai situațiilor în care ne aflăm, fiindcă deseori e vorba de niște soluții care răspund poate unor nevoi emoționale, dar nu au suportul științific necesar sau baza mecanismelor de schimbare destul de statornică încât să nu se profite de acestea. Recomandarea mea e să încercăm o împăcare a ambelor părți – atâta timp cât nu intervine asupra metodelor si practicilor susținute de dovezi științifice, spiritualitatea ne poate ajuta ca o completare, nu o înlocuire a terapiilor repetat demonstrate ca fiind de ajutor
Psihoterapeut Nadina Pântea
