Ion Indolean este un regizor român, cunoscut pentru filmele și articolele sale de critică. Absolvent al Facultății de Teatru și Film, unde acum este și profesor, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Ion a reușit să-și creeze un nume în lumea cinematografică printr-o serie de filme apreciate de atât de critici, cât și de public. Cariera sa evidențiază dedicarea sa față de arta filmului și impactul său asupra cinematografiei românești și internaționale.
Primele întâlniri cu filmul
Pasiunea sa pentru cinema a existat din copilărie. Își amintește cu drag cum părinții obișnuiau să-i închirieze filme pe casetă video. „Eram fascinat de poveşti şi mă puteam uita toată ziua la filme.” spune Ion. Chiar dacă au trecut vreo 20 de ani de atunci, acesta încă mai ține minte detalii despre acele centre de închiriere. „În Cluj, întâi era un singur astfel de centru, care se afla pe bulevardul Eroilor. Înăuntrul lui, se deschidea un întreg univers. Magaziul era împărţit în vreo 3 zone, una dedicată muzicii (casete şi CD-uri), una cu filme şi alta cu obiecte de merchandising (nu ştiam pe atunci acest cuvânt, bineînţeles), cu tot felul de obiecte memorabile din filme. Mereu am tânjit după sabia laser de acolo, fiind un mare fan Star Wars, dar niciodată nu am cutezat să le-o cer părinţilor, pentru că ştiam că e prea scumpă.”
De asemenea, familia sa a avut o influență enormă asupra dezvoltării pasiunii pentru cinematografie. Sora sa mai mare, Ilinca Hărnuț, a fost studentă la actorie la UNATC, perioadă în care a aparut în două filme ale lui Cristian Nemescu: „Marilena de la P7” (2006) și „California Dreamin` (nesfârşit)” (2007). Aceasta a colaborat cu Radu Jude în filme precum „Inimi cicatrizate” (2016), „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018) și „Tipografic majuscul” (2020). Cel mai important a avut roluri principale în cele două lungmetraje ale lui Ion „Discordia”(2016) și „Toni & prietenii săi”(2020). „Diferenţa de 8 ani dintre noi a făcut ca ea să plece la Bucureşti, la facultate, pe când eu aveam 10 ani. Ţin minte doar că, până când a plecat, ne băteam pe telecomandă, pentru că ea se uita cu hohote de râs la Familia Bundy şi eu aş fi vrut în acei ani să mă uit mai degrabă la desene animate.”
Cu toate că sunt foarte diferiți, Ion o admiră enorm pe sora sa, simțind că ceva îi leagă fie că e umorul, vitalitatea, spiritul sau nebunia. Prezența ei pe platouri îl motivează și îi oferă încredearea de care are nevoie pentru a conduce aceste proiecte. „La Discordia m-a ajutat practic, semnalându-mi anumite lucruri pe care efectiv nu le observasem – racorduri între secvenţe, nuanţe, chiar şi aspecte ce ţineau de munca în echipă. La Toni am lăsat-o cu încredere să se desfăşoare în toată splendoarea şi puterea ei. Este o actriţă extraordinară, profundă, stratificată, nuanţată, care poate esenţializa un rol cu câteva gesturi. Prezenţa ei m-a ajutat mereu.”
„Cum spuneam, mereu mi-a plăcut să mă uit la imagini cu poveşti. Părinţii mei închiriau filme şi muzică de la centrul cultural francez. Erau filme destul de dificile pentru mine, de tipul Farinelli (1994) sau Amadeus (1984), dar tot voiam să mă uit seara cu ei, până adormeam şi mă duceau în braţe în pat. Pe canapeaua aia, de pe strada Muncitorilor etaj 4, practic am crescut uitându-mă la sute sau chiar mii de filme. Până mi-au rămas mici şi canapeaua, şi apartamentul. Pot spune că am crescut într-un mediu plin de cinematografie. Mama m-a dus de la vârste foarte mici la cinema; pe atunci existau ARTA (care a fost închis o perioadă), VICTORIA, REPUBLICA (redenumit Florin Piersic) şi FAVORITul de pe strada Horea care acum nu mai există. În fiecare weekend, ieşeam cu ea în centru, mâncam pizza la Napoli Centrale şi ne uitam apoi, cu burţile pline şi satisfăcute, să vedem ce rulează. Vedeam şi câte două filme pe weekend. De asemenea, când a apărut TIFFul am început să merg la filme – întâi cu mama, apoi şi singur; în liceu ajunsesem la performanţa de trei-patru filme pe zi, cu toate că în primii ani, când eram prin gimnaziu, erau destul de solicitante pentru mine, fiind obişnuit mai degrabă cu producţii de gen, comerciale etc.”
Câțiva ani mai târziu, în perioada masterului, Ion a avut primele experiențe de regie. În 2014 a regizat primul său scurt experimental „Fata care mănâncă pizza”, iar apoi, doar cu un an mai târziu, a realizat primul său lungmetraj „ceva mai serios”: „Discordia”. „Eram în primul an de masterat, eram critic de film, colaboram cu diferite publicaţii – lucram şi la AperiTIFF unde aveam meciuri dure cu şefa de atunci care nu cred că mă plăcea; fair enough, uneori pot fi insuportabil –, dar am vrut să fac şi un film, prin care să îmi răspund la anumite pasiuni, dileme, întrebări.” povestește Ion. „Am publicat un jurnal pe LiterNet, unde am încercat să păstrez ceva din toată această experienţă. Chiar dacă pe alocuri mi se pare cam preţios scris, acest jurnal rămâne dovada faptului că am reuşit să închegăm o echipă şi să lucrăm cu pasiune la un proiect independent în care doar noi am crezut. Au fost aproximativ două săptămâni intense, speciale, în care s-a creat o atmosferă de poveste. Uite, de pildă sunetistul – un coleg de la CFM – putea sta la filmări doar pentru primele zile (apoi urma să vedem din mers ce soluţie găsim), dar s-a ataşat de proiect, i-a plăcut atât de mult încât a rămas până la final.”
Formare și educație
A studiat filmologia la Facultatea de Teatru și Film – „Un prieten de familie mi-a indicat existenţa acestei facultăţi, de care nu ştiam. De asemenea, mie îmi plăcea să scriu, aşa că a fost logic să merg într-o zonă mai teoretică. De asemenea, mie îmi plăcea să scriu, aşa că a fost logic să merg într-o zonă mai teoretică.”. Nu este pasionat de fotografie și este într-o măsura „anti-tehnic”. În acea perioadă existau doar doua linii de specializare, filmologie și CFM, care punea mai mult accentul pe filmare și imagine.
Ion recunoaște că a întâmpinat numeroase dificultăți în cariera sa cinematografică, mai ales într-o țară unde finanțarea pentru producțiile de film este limitată. „Cred că fiecare proiect – mai ales într-o țară unde nu prea sunt bani pentru producția cinematografică – atrage diferite situații limită,” spune el. În timpul filmării la „Discordia”, lipsa de experiență l-a pus față în față cu limitele sale de răbdare și abilități de comunicare, oferindu-i lecții valoroase. „Eram îngâmfat și arogant și a fost un moment care m-a mai coborât puțin cu picioarele pe pământ,” mărturisește el. Încăpățânarea sa l-a ajutat să ducă proiectul la bun sfârșit, deși s-a confruntat cu multe momente dificile.
„Sunt o persoană încăpăţânată şi a fost unul din episoadele în care acest defect m-a ajutat. Cred că am învăţat, în timp, să mă evaluez mai bine şi să îmi cunosc limitele. Să înţeleg ce pot şi ce nu pot, într-un anumit moment, să fac. De ce sunt în stare şi când trebuie să cer ajutor. A cere ajutor şi a delega sarcini, a te baza pe oamenii apropiaţi – pe care în prealabil trebuie să încerci să îi alegi cu grijă – sunt lucruri pe care le-am învăţat făcând, uneori prin trial and error.”
În timpul producției „Toni & prietenii săi” stresul și tensiunea au dus la probleme de sănătate, determinându-l să înțeleagă cât de esențial este să își controleze gândurile și să fie conștient de limitele sale. „Am învățat, cred, cât de important este să îmi controlez conștient gândurile, să le ordonez, să fiu lucid cu privire la cât pot face.”
Crieră și filme notabile
Recent, Ion a fost invitat la o proiecția a filmului său ”Toni & prietenii săi” în Lisabona la sediul Institutului Cultural Român. „Când intri simţi atmosfera intimă a unei întâlniri private, cu prieteni. Au fost aproximativ douăzeci de spectatori. De obicei, astfel de evenimente reprezintă un succes dacă atrag deja un astfel de număr, pentru că de fapt nici nu erau mai mult locuri în lobby-ul institutului, unde este un proiector.” a relatat acesta. Ion a rămas să discute filmul cu oamenii prezenți, români stabiliți acolo cât și localnici, aproape o oră după finalizarea proiecției. Erau curioși, bucurându-se că puteau discuta deschis și era evident că au fost captivați de poveste și micile ei nuanțe. „Este mereu reconfortant să vezi că eşti înţeles, că reprezinţi un punct de interes pentru cineva, într-un anumit moment. Că ce gândeşti şi ce creezi naşte şi în mintea altora întrebări, poveşti, chei de interpretare.”
Datorită curiozității și dorinței de a rămâne în preajma oamenilor tineri, Ion a decis să devină și profesor la facultatea la care a studiat. „Sunt o persoană tânără în spirit. Îmi place să stau alături de studenţi, să îi ajut să parcurgă un proces de autocunoaştere. Cred că e esenţial să ai mentori potriviţi, dedicaţi, care au simţit chemarea asta şi sunt dispuşi să ofere mai mult decât nişte informaţii seci. Ce rămâne, peste timp, sunt atmosfera şi sentimentele create în clasă, nu noţiunile în sine. Poate şi un mod de gândire şi interpretare a lumii înconjurătoare. Noi învăţăm împreună să privim şi să înţelegem ce se întâmplă în faţa noastră, iar a fi profesor înseamnă a fi mereu deschis la acest schimb. Procesul poate veni cu descoperiri, cu evoluţii, dar şi cu traume. Un proces veritabil te incită, te râcâie, te forţează să îţi deschizi orizontul.”
Stilul regizoral
Ion își dorește să prezinte povești intime, personale, spuse în feluri ieșite din convențional, filmele sale reprezentândul total. Vrea să lase în urmă povești pe care le-a trăit, într-un fel sau altul. „Mă interesează lumea pe care o cunosc, dar totodată sunt interesat ca prin filme să cunosc necunoscutul. Acum lucrez la două documentare despre lumi în care am intrat doar cu ajutorul filmului; lumi necunoscute înainte.”
Pentru el, cel mai important este ca procesul să fie autentic, de a putea esențializa oamenii și poveștile lor în două ore pe ecran, fapt care reprezentă cea mai mare încercare. Abia apoi vin festivalurile, premiile și recunoașterea publică. „Nu vreau să fac, ca alţii, filme pe subiecte la modă doar pentru a avea o mai bună şansă la marile festivaluri internaţionale. Mă lasă rece această dedublare meschină şi impostoare.”
Proiecte viitoare și ambiții
Pe parcursul acestui an ne putem aștepta la un nou film de la Ion, un documentar despre echipa de rugby U Cluj, „Ultima linie”. „Am filmat opt luni şi cred că va ieşi un film unic prin accesul total pe care l-am avut, prin faptul că vorbim despre o echipă cu multe probleme financiare, unde nu am forţat să construim o poveste de succes, ci mai degrabă – lăsând lucrurile libere, să curgă aşa cum erau – am ajuns la o portretizare dură a problemelor cu care se confruntă de fapt întreg sportul românesc. Nu vreau să spun că este o imagine a eşecului, pentru că deja e o victorie să mai faci sport organizat în ţara asta, dar aş zice că prezentăm povestea unor oameni cărora sistemul nu le-a oferit mai nimic, iar doar pasiunea şi dorinţa de apartenenţă la un grup îi fac să continuă.”
Nu plănuiește să părăsească catedra prea curând. Este important pentru el să susțină activ viitori regizori care se enumeră printre studenții săi – „Eu merg cu studenţii mei la filmări, stau cu ei, practic încerc să le ofer din timpul meu, în măsura în care înţeleg că şi ei doresc asta. Este o graniţă fină între a fi intruziv şi a fi util lor. Cred că îi pot ajuta să se formeze în acord cu ritmul frenetic cu care funcţionează astăzi lumea.” Scrisul reprezintă o foarte bună sursă de terapie pentru el, reușind să-și trieze gândurile și să-și clarifice anumite dileme.
L-am întrebat pe Ion care ar fi niște sfaturi pe care le-ar oferi unei persoane care încearcă să pătrundă în lumea cinematografiei: „Să îşi organizeze bine timpul şi să încerce să cunoască persoane care deja lucrează în domeniu. Este o meserie care se face în echipă şi, de ce nu, între prieteni. Timpul trece repede. Azi eşti student şi mâine nu înţelegi cum ai trecut de treizeci de ani.”
În final, l-am rugat să ne ofere o listă de filme importante pentru orice cinefil: Wings of Desire (1987), Dangerous Liaisons (1988), Life of Crime (2021), Les invasions barbares (2003), Uncut Gems (2019), Lolita (1997), Man bites dog (1992), Paterson (2016), Just le fin du monde (2016), Gattaca (1997), Mia madre (2015), Salo (1975), Das experiment (2001), Goodfellas (1990), The Look of Silence (2014), Plemya (2014), Wayne’s World (1992), American Psycho (2000), Il conformista (1970), Kids (1995), Karaula (2006), Truman Show (1998), Metropolis (1927), American Beauty (1999), Funny Games (1997), Zorba (1964), Fata fără zestre (1984), Scarface (1983), Trainspotting (1996), Meet Joe Black (1998).
