Pasiunea pentru vizual mi-a dictat viața. Începând din copilărie și până acum elementul vizual a fost unul definitoriu: cum percep și cum creez imagini a fost una dintre activitățile care îmi preocupau timpul. Pictam, desenam, mâzgăleam cu cretă fiecare colț de asfalt care-mi era la dispoziție, stăteam să caut pietre divers colorate și să le aranjez – în ceea ce mai târziu am aflat că se numea mozaic –, încercam să combin tot felul de lucruri pentru a vedea ceva nou. Căutam, fără să știu, ușurința comunicării non verbale oferite de vedere.
Imaginează-ți asta: te plimbi ușor, la pas, prin orașul în care ai locuit toată existența. Știi pe de rost, fără îndoială, toate străzile și scurtăturile. Nu mai vorbim de toate clădirile principale ale orașului, dar și cele mai puțin plăcute aspecte ale lui. Îi cunoști și binele și răul, și avantajele și dezavantajele. Îl știi întru totul și îți place asta.
Imaginează-ți, în plus, că acest oraș, oricare ar fi el, ar fi lipsit de culoare. De viață. De picturi. De acte de vandalism. Ai observa o diferență mare între cele două realități? Unii ar spune că da, alții că nu, din diverse motive. Eu, de exemplu, în orașul meu natal, un mic orășel de provincie din Gorj, probabil nu aș remarca nicio diferență majoră. Și asta nu pentru că noi am fi o comunitate de oameni responsabili care nu au avut niciun tânăr răzvrătit care să își manifeste nemulțumirile cu un tub de vopsea ieftină pe vreun zid, ci pentru că suntem atât de obișnuiți cu ceea ce se găsește acolo încât nici nu le mai remarcăm.
În schimb, odată mutată într-un oraș nou pentru liceu, iar mai târziu în altul pentru facultate, mi-a fost aproape imposibil să nu remarc diferențele. E ca și când mă jucam, la fel ca în copilărie, căutarea de diferențe între două imagini aparent identice. Observ noul. Culoarea. Zumzetul. Viața. Încărcătura și mesajele care se ascund pe vreun colț de tencuială în spatele unui gard înalt sau a unui pom în floare.
Asta se datorează mai multor motive: dorința de a vedea și absorbi tot ceea ce noul oraș are de oferit, curiozitatea copilărească în ceea ce privește aceste manifestări mai mult sau mai puțin artistice sau poate doar diferența fundamentală între ceea ce știam și ceea ce descopeream. Aici nu mai erau doar simple mâzgăleli pe spatele unui magazin de colț de stradă sau scări de bloc, aici par a fi făcute cu un scop, cu un mesaj de transmis, cu ceva ce motivează și adaugă valoare actului în sine. Aici le vedeam ca pe opere de artă ce le pot observa gratuit căci se află în văzul tuturor, deși mi s-a dovedit că nu multă lume le mai acordă atenție. Asta înseamnă să fii nou într-un oraș necunoscut.
Te trezești, poate, la fel ca mine analizând și încercând să deslușești ce a vrut să spună autorul într-o pictură murală, tu stând în mijlocul unei parcări din fața unei benzinării, după cursuri, cu un vuiet de oameni trecând grăbiți, nepăsători și poate puțin iritați de prezența ta acolo. Dar tu ești prea absorbit de formele armonioase care se împletesc deasupra unui simplu zid care, fără să îți dai seama, îți transmite un sentiment de acasă. Nu o să spun asta doar pentru că o bună parte dintre elemente era inspirată de ansamblul lui Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu, monumente pe lângă care am trecut uneori zilnic și a căror frumusețe și grandoare a scăzut treptat în ochii mei odată cu fiecare trecere prin apropierea lor, dar era ceva în acel mix surprinzător și plăcut care îmi părea familiar. Încă nu știu de ce și probabil nici nu o să aflu, doar pentru a nu distruge acest val de mister ce acoperă întreaga întâmplare.
Revenind însă la subiectul inițial, linia dintre arta „sălbatică”, dacă o putem numi așa, și actele de vandalism este una subțire, de multe ori destul de transparentă și subiectivă. În funcție de persoana căreia îi este adresată întrebarea, răspunsurile tind să varieze. O persoană puțin mai înaintată în vârstă ar spune că orice se află pe un zid, și nu este tencuială sau vopsea lavabilă, nu-și are locul acolo și este, evident, un act de vandalism care afectează negativ imaginea orașului. Cineva aflat oarecum la mijlocul vieții sale ar putea vedea, oarecum, două categorii de picturi exterioare și poate ar reuși să le clasifice într-un mod corect; pe când, generațiile mai tinere și libertine tind să considere orice manifestare care are un rezultat mai mult sau mai puțin palpabil ca o manifestație de artă demnă de atenție și recunoaștere.
Dar oare cum s-a ajuns aici?
Picturile murale au o existență la fel de lungă ca omenirea însăși. Primele încercări de graffiti, cu siguranță cu alt scop decât cel actual, sunt datate acum aproximativ 50 – 40 de mii de ani în urmă. Un interval în care multe s-au schimbat. De la picturile pe pereți ilustrând oameni înarmați, la vânătoare de animale, la picturile abstracte de azi; de la metode și materiale de realizare până la perspectiva celor din exterior asupra picturilor rupestre sau, folosind o denumire mai actuală, picturile murale.
Bibliografie
- Wikipedia
- https://repository.law.umich.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1709&context=mjlr
- https://www.mrjournal.ro/docs/R2/12MR4.pdf
