Cam așa aș putea spune că decurge viața unui orientarist (om care practică orientare sportivă) în România. Sigur, orientarea sportivă nu e un sport de care a auzit atât de multă lume, dar o adevărată provocare, fiindcă te provoacă mental, dar și fizic constant.
Scurtă istorie
Orientarea e un sport care constă în parcurgerea unui traseu necunoscut cu ajutorul unei hărți și a unei busole. Anul nașterii orientării se consideră anul 1897, când în Norvegia s-a organizat primul concurs public de orientare sportivă. Ca sport, orientarea s-a dezvoltat mai puternic în țările nordice, la începutul secolului trecut, iar în anul 1961 a fost înființată Federația Internațională de Orientare (IOF), la care aderă 10 membri (țările scandinave, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Elveția, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria și cele două Germanii de la acea vreme- Germania Democrată și Germania Federală). În România se înființează Federația Română de Orientare în anul 1990, după care devine, și ea, membră IOF.
Cum e practici un sport de care nu știe nimeni?
Practic acest sport de aproximativ 11 ani și am auzit întrebarea „Ce-i aia?” de atât de multe ori, încât am început să explic direct că e un sport și ce trebuie să faci. E un obicei deja. Totuși e trist dacă stau să mă gândesc puțin că nu știe lumea de acest sport. Toate sporturile sunt interesante (și știu, pentru că am încercat câteva până am ajuns la acesta de care m-am îndrăgostit), dar în România, dacă nu practici fotbal sau handbal, sporturi „faimoase”, lumea nu prea știe ce faci. Totuși, când l-am încercat, ceva m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. Poate vine de la libertatea pe care o ai când fugi liber prin pădure. Adrenalina pe care o simți când ești într-o competiție, fie cu alții, fie doar cu tine, îți poate aduce o satisfacție enormă. Mie îmi aduce. Gândul că pot să aleg ce drum vreau eu spre un post de control, concentrarea care trebuie să fie acolo 100% din timp sau ești pierdut, conversațiile cu prietenii pe care ți-i faci la concursuri și poveștile interesante cu ce au făcut alți oameni pe traseu, toate mă fac să mă îndrăgostesc și mai tare.
Când vorbești cu un om care nu știe acest sport și îi spui că te-ai întâlnit cu un urs sau un mistreț pe traseu, probabil nu o să te creadă. Dar un orientarist probabil da, mai mult, va începe să îți povestească cum a decurs și întâlnirea lui cu diferite animale. Sau diferite aventuri pe care le-a avut cu prietenii la concursuri în toate colțurile lumii. Pentru mine, momentele de genul sunt precum mierea. Unele din cele mai dulci clipe ale vieții.
Se poate face, totuși, performanță?
Eu pot spune că în cei 11 ani de când practic acest sport am avut noroc foarte mare cu clubul la care sunt, anume CS Știința Electro Sistem Baia Mare. Antrenorii de la acest club, începând de la Hecko Iosif, Istvan Sebestyen, Pop Lucia și până la Anca Deac, au investit foarte mult timp în formarea sportivilor și conducerea firmei Electro Sistem, Domnul Inginer Blasko Ștefan, a susținut mereu sportul.
De vorbă cu Antrenorul Istvan Sebestyen
„Eu cred că orientarea este printre cele mai spectaculoase sporturi din lumea aceasta. Unele țări apreciază sportul orientare, alții mai puțin. În România nu este foarte apreciat. După părerea mea creează dependență și nu te mai poți lăsa de el. Singura problemă este că aici nu este foarte cunoscut, iar numărul practicanților este foarte mic. Marele „of” al orientării este că încă nu este sport olimpic. Dacă nu e sport olimpic este foarte greu să accesezi fonduri ca să poți crește numărul de sportivi, baza materială… dar eu nu văd că ar crește sau ar scădea, cred că va stagna.
În ziua de azi, ca să antrenezi și să descoperi sportivi care pot să performeze este din ce în ce mai greu. Deoarece sportul nu mai are atât de mulți adepți, baza de selecție este tot mai mică, iar cu baza de selecție redusă ai puține posibilități de a alege mari campioni. Motivele se cam știu… tehnologia din ziua de azi (telefonul, calculatorul) este un mare inamic în ziua de azi, probabil nu numai al sportului, ci și a învățăturii și a altor discipline, dar nu avem ce face, luptăm cu acestea și încercăm, bineînțeles, să scoatem sportivi de performanță, în ciuda acestor vicisitudini. E greu, dar încercăm.”
Au venit și câteva rezultate, uitându-mă mereu la sportivii mai vechi și mai pricepuți, cum ar fi seniorii Andra Anghel și Ionuț Zincă, doi sportivi de elită care au reușit să ajungă pe podium la nivel mondial.
Q&A cu Andra Anghel
Andra Anghel este la ora actuală cea mai competitivă sportivă din România care practică Orientarea și, probabil, cea mai titrată orientaristă din țară. Legitimată la Universitatea Craiova, Andra este multiplă campioană națională și sud-est europeană, în ultimii ani dominând clar categoria ei de concurs. Cea mai bună performanță internațională realizată la juniori este titlul de vicecampioană europeană obținut în Spania, în anul 2010, la Lungă Distanță, când a obținut și un loc 7 la Sprint. La seniori, cel mai bun rezultat l-a avut în Bulgaria, un loc 16 cu Ștafeta, tot în 2010, și un loc 33 la Cupa Mondială din Savoie-Franța, în 2011, la Medie Distanță.
Confirmarea valorii tale a venit de la juniori. Ai una din cele mai bune performanțe pe care România le-a obținut la juniori, ai fost vicecampioană europeană. Spune-ne, te rog, povestea acelei medalii.
„Am avut o pregătire de durată pentru acea medalie; cu aproximativ un an de zile înaintea concursului am început pregătirea, din ce îmi amintesc eu, spun aceasta pentru că de pregătirea mea s-a ocupat domnul antrenor Minoiu Emilian. Am avut nenumărate cantonamente de pregătire fizică și tehnică, dar și concursuri care făceau parte din pregătirea pentru acel campionat european, însă eu, fiind copil, cumva nu conștientizam importanța unui singur concurs și la fiecare competiție la care mergeam alergam și mă concentram pentru etapa respectivă, fără să pun presiune pe mine la niciun concurs și fără a face diferențe între competiții. Cred că acesta a fost unul dintre punctele tari, pregătindu-mă foarte bine pe partea tehnică și psihică pentru un campionat european. Câteva emoții de concurs au fost cu o zi înaintea campionatului, dar ziua concursului a fost despre un traseu de Orientare pe o zonă exact pe placul meu, cu stânci, diferență de nivel, părți curate de pădure, dar și cu desiș, în care am simțit că mintea și corpul îmi sunt la acel traseu, fiind foarte concentrată la cursă.”
Vorbind de competiții internaționale, ce lipsește Orientării din țara noastră pentru a face performanță și pentru a avea rezultate foarte bune la aceste competiții?
„Orientării din România îi lipsește baza de selecție pentru aceste competiții. Mă refer aici la numărul mic de sportivi pe care îl avem. Am ajuns să organizăm bine multe competiții, însă numărul mic de sportivi nu ne permite să ne ridicăm la performanțele altor țări privind rezultatele.”
Cum vezi tu orientarea din România în viitor?
„Orientarea este un sport al viitorului. Noile generații de copii încep să îl descopere și sunt foarte încântați de acest sport, iar cu puțină muncă în promovarea acestei discipline, personal văd și cred într-un progres din punct de vedere al dezvoltării și înmulțirii numărului de participanți la competițiile viitoare.”
Q&A cu ionuț zincă
Ionuț Zincă este, fără îndoială, cel mai titrat sportiv din Orientarea din România și, în același timp, cel mai important alergător montan din țară. Rezultatele sale sunt cele care vorbesc cel mai bine despre el. Multiplu campion național de Orientare și Alergare Montană, dublu vicecampion mondial la Skyrunning în 2013 și 2014, medalie de bronz, la Orientare, la Jocurile Mondiale Militare de la Wuhan în 2019, bronz la Mondialul de Alergare Montană din Polonia din 2013, bronz la World Cup – Spania 2014, un loc 5 la Campionatul Mondial de Orientare din Franța 2011, un loc 9 la Campionatul European de Orientare din Portugalia 2014, multe clasări în Top 10 la etapele de Cupa Mondială de Orientare. Chiar dacă este deja la vârsta unei ”a doua tinereți” Ionuț Zincă continuă să alerge și să performeze, atât în alergarea montană, cât și în Orientare.
Ești orientaristul român care a avut cele mai bune performanțe la nivel internațional. Când a apărut prima dată ideea de a face performanță și cât de greu a fost într-o țară care nu are această tradiție?
„Prima dată mi-am propus să intru în lotul național. Pe vremea aceea nu era ușor, era ceva să fii în lot. Acum, din păcate, s-au schimbat multe, trebuie doar să vrei să mergi, că loc e. Pe vremea aceea, erau mulți sportivi, mulți juniori, aveam norme, bareme, toți trăgeau să prindă lotul, iar visul meu a fost să intru prima dată în lot. Dar a fost multă, multă muncă, mult efort, am avut și colegii de club care m-au ajutau, care erau alături de mine, inclusiv cei mai mari. Și am intrat în lot, iar de acolo am început să visez mai departe, spre o medalie la nivel mondial. Problema cea mai mare a fost, ca și astăzi, România. Și atunci, ca și acum, dificultățile erau mari, nu erau bani, nu era interes, federația … poate atât a putut să facă atunci, spre deosebire de bulgari, de exemplu, care s-au dezvoltat mult mai armonios în toți acești ani, noi am luat-o la vale, în jos. Și acum privind în urmă, recunosc că oamenii de atunci din federație și antrenoarea de atunci, dna Victorița, mi-au făcut o favoare când au vrut să mă suspende pentru că doream să schimb clubul (cam așa se practica pe vremea aceea, ca și acum prin unele sporturi, ”dacă nu ești de acord cu noi, te eliminăm”), așa că am preferat să emigrez. Am plecat în Spania, o țară unde Orientarea pe vremea aceea era la început (acum sunt mult înaintea noastră), și am avut noroc că acolo se antrenau nordicii, mai ales iarna, pentru că acolo condițiile de antrenament erau foarte bune. Așa m-am putut antrena liniștit, relaxat, doar cu ambiția mea, învățând multe de la ei, și așa am putut obține mai târziu rezultatele pe care le-am obținut. Bineînțeles, aici un rol important l-a avut și clubul Universitatea Craiova, care a investit în mine, atât cât au putut, dar chiar au făcut tot ce se putea, la nivel de România, să mă ajute.”
Ești foarte cunoscut și în lumea alergării montane, mulți știu că vii din Orientare, ce întrebare ți se pune cel mai des despre Orientare? Și cum le răspunzi?
„Eu întotdeauna când mă întrebau ce e cu Orientarea, le spuneam că este ca un șah în alergare. Trebuie sa fii foarte atent, concentrat, să știi fiecare mișcare pe care trebuie să o faci, precum și mișcările în avans. Nu ai un adversar ”face to face”, adversarii tăi sunt pădurea și cronometrul. Dar ai multe ”capcane” care te fac să pierzi timp. E un sport pe care eu am încercat să îl fac cât mai vizibil, tocmai pentru a deveni cât mai popular la noi în țară.”
În mai multe interviuri ai comparat Orientarea cu șahul. Care este balanța între partea mentală și cea fizică? Și cum se antrenează cele două, fiecare separat sau se și combină?
„În Orientare, partea fizică și cea mentală trebuie să meargă împreună. Când se separă este deja o problemă foarte mare pentru că apare un al treilea factor, norocul, și știm cu toții că norocul e ca ulciorul, nu merge de multe ori la apă. Te ajută un post, două, dar la al treilea greșești pentru toate celelalte. Cele două, fizicul și mentalul, trebuie să meargă împreună. Dacă partea fizică merge înainte, ea va lua oxigenul necesar creierului pentru a-l pune în mușchi, ca să producă viteză, iar asta va duce inevitabil la greșeli. Când nu merg în aceeași direcție, vei abuza de fizic, crezând că astfel vei recupera greșelile și aproape sigur vor apărea alte greșeli, care te vor trage și mai în spate.”
Ai alergat mult în toată Europa, atât la cursele de Orientare, cât și la maratoane, ai fost legitimat la cluburi de top europene, prin urmare ai o experiență foarte bogată, ai un know-how solid. Cum ai vedea Orientarea din România în viitor?
„Orientarea în România în viitor… E o întrebare grea. Nu știu. E bizar. Mi se pare că mergem tot în jos, sunt din ce în ce mai puțini sportivi, au rămas cluburi mult mai puține, locuri unde se mai face Orientare, hărțile sunt tot mai puține. Sunt orașe, județe în care Orientarea aproape a dispărut, Zalău, Iași, Timișoara, etc. Trebuie să punem toți umărul, să aducem cât mai mulți oameni. E de salutat inițiativa Babarunca, care a început să facă tot mai multe concursuri, să atragă oameni noi din Brașov în mișcare; Clujul, care au menținut un nucleu puternic și au crescut sănătos;, Baia Mare, care iarăși au un nucleu puternic, dar cam dezbinat, părerea mea, adică sunt mai multe de făcut și acolo… din păcate au dispărut Bucureștiul, Prahova; dar în rest…. Oamenii care ne-au crescut pe noi au deja o vârstă, dar după ei nu a venit nimeni. Ar trebui în primul rând să avem mult mai multe hărți unde să meargă copiii la antrenament. Degeaba aducem copii la antrenament, iar ei au o singură hartă în zonă. Se vor sătura de ea repede, nu vor mai fi atrași.”
„Very strong runner, especially at the long distance in hot weather. Surprised everybody with a 12th place on the long distance in WOC 2007. His 8th place at the middle distance in WOC 2009 was even more surprising as Zinca has struggled being in the Top 20 in other World Cup races”, afirmă runners.worldofo.com.
Totuși, sunt și alți sportivi?
Pe lângă acești sportivi care și-au făcut un renume deja în lumea orientării, există și alți sportivi de performanță, cum ar fi Biro Ștefan Alexandru, un tânăr în vârstă de 22 de ani din Baia Mare, care practică orientarea sportiva de 11 ani. De-a lungul timpului acesta a adunat peste 250 de medalii la competiții naționale și internaționale. Este student în anul 1 la Universitate Bogdan Vodă, secția Educație Fizica si Sport, iar pe lângă toate acestea, lucrază în cadrul Minsterului Apărării Naționale încă din anul 2020.
Q&a cu biro ștefan
Cum vezi viața unui sportiv de performanță?
„Un sportiv de performanță are o viață foarte bine calculată. Fiecare minut din timpul unei zile trebuie să fie foarte bine organizat pentru a avea un randament maxim și pentru a reuși să își atingă obiectivele. Sportivii de performanță fac multe sacrificii, de multe ori ești chemat de prieteni să ieșiți, dar tu ești nevoit să îi refuzi, pentru că ai antrenament sau ești prea obosit și trebuie să te refaci pentru următoarea zi. Într-un cuvânt, viața unui sportiv înseamnă sacrificiu.”
Care este cea mai mare problemă pe care ai întâmpinat-o în viața de zi cu zi?
Cea mai mare problemă este timpul. Reușesc cumva, uneori nici eu nu știu cum, dar reușesc să le fac pe toate: muncă, antrenamente (uneori chiar 2 pe zi), facultate, familie și prieteni. Am noroc că programul de la muncă este destul de flexibil, iar antrenamentele le fac în funcție de orele de la facultate, care în mare parte sunt dimineața devreme. Familia este lângă mine tot timpul. De obicei luăm împreună cina, iar acel moment din zi, îl dedic în totalitate familiei.
Crezi că există avantaje și dezavantaje în viața unui sportiv de performanță?
Cel mai mare avantaj după părerea mea este faptul că sportul te educă și te dezvoltă, atât fizic, cât și psihic. Te ajută să fii un om organizat, să cunoști mereu oameni noi, poate ai norocul (cum am avut eu) să vizitezi multe orașe si țări la care un tânăr de vârstă mea doar visează. Acestea cred că sunt cele mai importante avantaje. Dezavantajele sunt și ele destule… câteva exemple sunt timpul liber scurt pe care îl ai (probabil cel mai mare dezavantaj) și restricțiile alimentare (altă mare problemă).
Ce părere ai tu despre orientarea din România? Ai putea să trăiești doar din orientare aici, în România?
Din păcate, la noi este cam slab dezvoltată. Eu văd că este sub nivelul mediu față de alte țări europene. Nu știu exact motivul, dar probabil este din cauza faptului că în federație, încă există o gândire comunistă, ceea ce duce la stagnarea sportivilor. Ca sportiv de performanță, nu ai putea trăi doar din asta. Cred că s-ar putea totuși în viitor, dacă nivelul de dezvoltare va augmenta, și poate vor apărea și niște training campuri speciale pentru copii și pentru instruirea mai bună a personalului.
