Petru Orădan – Figura paternă ideală

Petru Orădan, născut pe data de 21 octombrie 1941 în comuna Sintea Mare din Arad a fost omul care le putea face pe toate.

Deși a fost bunicul meu, a fost cea mai apropiată personă pe care o pot numi tată. Dar pe lângă tatăl meu și al mamei mele toată lumea îl numea „Tata Petre” sau „Pichiu”.

12 septembrie 1962-Vatra Dornei

-O viață tumultoasă și grea-

A rămas orfan de la vârsta de două luni, tatăl lui fiind ucis în bătălie la Sevastopol. Mama lui, Sofia, a rămas singură cu un copil timp de 10 ani până s-a recăsătorit, aducând pe lume un alt copil, fratele bunicului meu. Acesta și-a asumat de la vârsta de 12 ani rolul de „cap al familiei”, trebuind să muncească și să ofere familiei un trai mai bun.

Primele 7 clase și le-a terminat la o școală din Sintea Mare. După aceea a urmat o școală profesională, lucrând ulterior ca sudor electric în Arad la Întreprinderea de Vagoane. În 1961 a plecat în armată în Vatra Dornei timp de 2 ani. După ce și-a încheiat serviciul în armată a lucrat la S.M.A. Chișineu Criș. În timp ce lucra la fabrică a făcut școala de maiștri pe secția mecanică făcându-și transferul în anul 1965 de la S.M.A. la Liceul Industrial lucrând ca maistru și mecanic de întreținere.

În anul 1966 s-a căsătorit cu Ana Junc, bunica, s-au mutat în Chișineu Criș și au avut-o pe mătușa mea în 1968 și pe mama în 1970. Din anul 1978 până în 1979 a absolvit Școala de Impegați de Mișcare Regionala C.F.R Timișoara, divizia Mișcare. După absolvire a fost repartizat la C.F.R Tămașda. În anul 1981 și-a făcut transferul la C.F.R Nădab, lucrând acolo până în anul 1994 când a ieșit la pensie. Toate aceste date, momente și evenimente au fost păstrate în cartea lui de muncă.

-„Barem să mă lăsați în pacea sufletului un ceas și jumătate și după veniți înapoi la masă și joacă”-

Cu mama plecată cu munca la vama de la Vărșand și cu un tată cu probleme, am rămas în grija bunicilor o mare parte din copilărie. Acele vremuri au rămas impregnate în memoria mea și vor rămâne pe veci acolo. Prima mea amintire cu el a fost de când aveam 4 ani și desfăceam împreună mazăre în mijlocul curții, era o zi caldă de vară. Era genul acela de persoană care făcea totul pentru copiii lui. A fost o persoană foarte implicată, m-a plimbat cu căruța, mergeam pe câmp după vaci și a făcut două leagăne pentru mine și verișoara mea Mina, printre multe altele. A făcut inclusiv o baltă de pescuit la noi în grădină. Acolo mi-am petrecut ultimele momente alături de el.

Una din amintirile mele preferate este de când ne plimbam cu trenul și am stat în cabina controlorilor de bilete, vechii lui prieteni, și mâncam toți salam cu pită. Era un om care ținea foarte mult la copii, de aceea nu avea nimic împotrivă când chemam toată ulița la noi în curte, dar avea el o vorbă când era obosit de țipete și râsete: „Barem să mă lăsați în pacea sufletului un ceas și jumătate și după veniți înapoi la masă și joacă sau ședeți cu Anica (bunica)”. Atunci se punea lângă ușa de la grajdul vacilor pe un scaun de lemn vechi, asculta muzică populară la radio și citea ziarul. Îi plăcea tare mult muzica populară. Cântăreții lui preferați erau Petrică Moise, Vasile Iova și Dumitru Fărcaș.

-„Învață fata mea de toate că o să-ți fie de folos în viața asta.”-

Poza pe care o țin constant în portofel (anul 1969)

Alături de el am învățat de toate, m-a format. Am învățat să plantez, să gătesc, să schimb becuri. M-a învățat de la zero fizică și chimie pentru că nu înțelegeam de la „profesorii” de la școală. M-a sfătuit să joc cruce, șah și table pentru că „lucra mintiuța”. Toți copiii de pe străzile lăturalnice veneau la el să-i îndrume și să-i ajute cu școala, cu cititul și cu tabla înmulțirii.

Pe lângă toate acestea, m-a învățat să-mi iubesc și să-mi respect „aproapele” indiferent de etnie sau rasă. El era prietenul tuturor, chema pe toată lumea la noi la masă, deși vecinii ii aruncau priviri că mănâncă la aceeași masă cu rromii. Lui nu i-a păsat de acest aspect, atâta timp cât ești „om” aveai un loc la el la masă. M-a sfătuit să îmi dau silința în tot ce fac și să îl iubesc pe Dumnezeu (asta nu s-a prea prins).

-„Cadoul de ziua mea – Aceasta!”-

Eu cu Tata Petre la serbare, îmbrăcată în hainele tradiționale ale rromilor, primite de la o familie apropiată, de etnie.

Eu eram „Aceasta”, pentru că m-am născut pe data de 20 octombrie, o zi înainte de ziua lui, spunându-i mamei mele că acesta e cel mai frumos cadou pe care i l-a putut face cineva vreodată.

Când am plecat din grija bunicilor mei înapoi la Arad la 50km de ei, el tot era prezent la toate serbările și evenimentele la care participam. Nu lipsea niciodată. Îi observam privirea solemnă și încurajatoare în mulțimea de părinți din sală, dându-mi o încredere inimaginabilă.

La sfârșitul serbărilor venea la mine, mă lua în brațe și îmi spunea: „Aceasta! Tare fain ai făcut treabă acolo. Te știi!”. Când a aflat că vreau să învăț să cânt la chitară mi-a dat cadou de ziua mea chitara lui veche, la care cânt și acum. Era persoana care îți susținea toate hobby-urile și îți cultiva pasiunile. La un moment dat am luat lecții de desen și a venit la mine și mi-a spus „Fata mea, ia desenează acolo un câine, o mâță și pe mine!”.

Mi-a observat pasiunea pentru muzică și mi-a dăruit vechiul lui pick-up pe care l-am adus cu mine la Cluj, unde studiez și locuiesc acum și vinilurile pe care le ascult cu mult dor și drag. M-a înscris inclusiv la lecții de înot, deoarece îmi doream să merg cu el la scăldat în Criș.

„Era bărbat chipeș și bine pe la un 1.80 și ceva, solidoc și impunător. Om tare priceput și îndemânatic la toate. Om mare în sat. Avea sufletul curat, fără de păcat. Pichiu meu, fratele meu, prietenul meu din copilărie. Un om tare bun. Nu mă mir că l-o luat bună-ta de soț!”

-Mărturia domnului Mihăiescu, prietenul lui și tovarășul lui de mers la biserică.

-Negura de tristețe lăsată asupra satului-

În anul 2003 a fost diagnosticat cu probleme cardiace. Acest lucru nu l-a împiedicat să participe activ în viața mea și a celorlalți. Bunica îl sfătuia să nu se streseze prea tare cu treburi de-ale casei, pentru a nu-și înrăutăți boala, dar acesta îi spunea „Lasă-mă Anico că nu mi-s prunc!”. A luptat cu boala necruțătoare ca un erou adevărat. Mai spre sfârșitul vieții boala îi afectase sistemul circulator, astfel nu prea se putea deplasa. Sângele nu ii mai ajungea la picioare.

La începutul verii din anul 2015 i se agravase atât de rău boala încât nu i se mai vindecau rănile și picioarele lui au căpătat o culoare violet-cenușie. În acea vară eram constant lângă el, bandajându-i rănile și încălțându-l. În privirea lui ageră, dar epuizată și în mâinile aspre cu bătături adunate de-a lungul vieții și tremurânde se observa durerea. Era în pură agonie, deși nu se arăta, mai puteai observa câte o lacrimă care se prelingea pe obraz pe care o ștergea cu iuțeală.

Simțea o oarecare vină că stăteam lângă el constant și îmi spunea „Aceasta, ia mai du-te pe afară că mi-s bine!”, dar tot timpul îi mărturiseam că vreau să stau alături de el ca să ne uităm la televizor la desene sau la meciurile de fotbal ale echipei lui preferate, UTA Arad.

În data de 20 august 2015 s-a stins din viață la Spitalul Județean Arad, alături de fiicele lui, Neli și Mărioara. Odată cu vestea dureroasă s-a lăsat o negură de tristețe asupra satului. La înmormântarea lui, capela era plină de chipuri nerecunoscute nici de bunica, care erau venite din toate satele și orașele de pe lângă Chișineu Criș.

Anul acesta se împlinesc 7 ani de la moartea lui „Pichiu”, dar dorul apăsător rămâne încă în sufletul tuturor. El a fost și va rămâne mereu figura paternă ideală pentru mine și pentru copiii pe care i-a îndrumat de-a lungul vieții.