Domnul Zeres Ioan are o poveste de viață impresionantă. De-a lungul timpului s-a confruntat cu multe probleme, printre care cea mai grea a fost cancerul care l-a lăsat cu urme pentru toată viața. Dar să începem cu începutul:
“În momentul naşterii mele stăteam la bunici, bunicii din partea tatălui meu. Am fost născut înainte că părinţii mei să fie căsătoriţi legitim şi aşa cum se spunea la ţară, toată lumea spunea că eu sunt un “bitang”, lucru care m-a urmărit şi m-a deranjat până în adolescenţă, nu prea înţelegând de ce îmi spun aceştia bitang. Am aflat abia pe la vârsta de nouă ani de ce, fiindcă totuşi părinţii mei locuiau împreună când m-am născut eu.”
Bunica sa a avut 9 copii, iar venirea acesuia pe lume nu a fost o mare bucurie la început, fiindcă erau destui. Erau tot timpul paisprezece la masă. Despre părinții lui are numai cuvinte de laudă, îi descrie că niște părinți extraordinari și foarte harnici. Toată viata lor au muncit pentru gospodărie. “Când am fost de paisprezece ani ai mei au reușit să construiască o casă și chiar erau foarte prosperi, fiind considerați printre cei mai gospodari din sat”.
Tatăl sau era un om foarte inteligent și activ, a avut serviciu, avea cazanul de rachiu al satului, lucra și la colectiv și era și vornic. Tatăl sau a fost vornic de la Braşov până la Cluj, în toate zonele. Era mai căutat decât muzicanţii. Avea caiet cu programări. Era altceva atunci rolul unui vornic. Era esenţial la bunul mers al unei nunţi. El făcea toată organizarea. “De la vârsta de opt ani a trebuit să fac lucruri foarte grele, să mulg vaca, să merg la sapă, seceram că un bărbat. Tată era deja angajat şi toate rămâneau pe mine. “
De la mama a moștenit bunătatea și sensibilitatea, “era o femeie cum nu cred că mai există multe”. Era foarte ordonată, curată şi foarte gingaşă. Nu mânca la oricine. Tată glumea şi spunea: „măi cochile, mamă-ta o făcut şcoală de menaj, măi”.
Satul
Din punct de vedere cultural şi al educaţiei i-au rămas în minte învățătoarea din sat, care era chiar consăteana, era una mică cât băncile, îi zicea „de-a lui micuţu’” în sat, era foarte „ocoşă”. După a mai făcut încă nouă ani de şcoală, dar el spune tot timpul că tot ce a învăţat a fost de la domnişoara învăţătoare.
“Ca orice copil de la ţară mergeam la biserică, eu eram vecin cu „popa”, coleg de clasă cu „fata popii” şi tot timpul eram la ei în curte. „Popa” ştia toate năzbâtiile pe care le făceam, îmi spunea cadetul şi cea mai mare problemă era că duminica făcea religie cu copiii la biserică, dar eu aveam alte preocupări, făceam cuple, aveam popicărie, unchiul meu fiind şeful. Eram tot acolo. Popa nu începea religia până nu mergeam eu şi toţi copiii veneau după mine că nu voia să înceapă până nu veneam eu. Mă punea să spun rugăciunea pe care ne-o dădea să o învăţăm.“ Mai târziu a venit o perioada “că așa e viață”, când nu mergea, erau copiii, serviciul, pe vremea aceea lucra duminica, dar după revoluție aproape în fiecare duminică merge la biserica. “Cred în Dumnezeu, dar nu că alţîi.”
Mai are un frate mai mic cu patru ani și douăsurori care urmează din doi în doi ani, iar timpul petrecut cu aceștia a fost operioada frumoasă, “noi întotdeauna ne-am respectat în familie. Că orice copil de la ţară, furam fructe, dar cel mai interesant a fost când am furat de la„popa” castraveţi din grădină. Bineînţeles, noi ne-am dus să furăm pere, dar dacă nu am găsit numai castraveţi şi ne-a prins „popa”…Noi ştiam că e la gară, dar el nu s-a dus de fapt, ci s-a întors. Și stătea pe gard și se uită la noi. Vă daţi seama că fiind vecini ne-a dus în curtea bisericii, (mai eram cu unul) şi ne-a zis: „Cadeţilor, treceţi pe cărare şi haideţi în casă! Să nu aruncaţi din buzunare nimic”. Iar noi credeam că ne taie „popa” limba acum.”
A făcut și armata, a fost o experiență taregrea, dar se bucură că a făcut-o. Înainte de armata a avut o experiență multmai dura. A făcut școală la Râșnov, și acolo a stat patru ani la internat, încondiții de cazarmă. “Când m-am dus în armata nu a fost atât de greu”. Era deja obișnuit cu programul, cu masa, cu toate acestea.
Dragostea:
“Cred că perioada în care îi făceam curte soţieiera cea mai frumoasă. Cred că toţi o consideră aşa, fiind îndrăgostiţi, sau celpuţin eu chiar am fost. Eu nu m-am atins de nicio fată dacă nu mi-a plăcut cu adevărat. Sincer să fiu, la soţia mea prima dată m-a impresionat aspectul,pentru că nu o cunoşteam, ne-am întâlnit la o nuntă. Pe urmă am descoperit-o. Am descoperit în primul rând că era gospodină şi ştiam că îi place mamei mele. Avem o fată şi un băiat. Fata este căsătorită la Bucureşti, băiatul la fel. Tot timpul vin acasă, sau mergem noi acolo, în special eu care sunt un plimbăreţ de fel.”
De când are copii, toate realizările lor au fostbucurii pentru el. Ca orice părinte poartă mereu grija copiilor. “Niciodată nu le-am spus : « Foarte bine, tu eşți cel mai bun », nu spun asta că asta trebuie să spun. De multe ori mă gândesc e bine sau e rău? Şi asta de la tata am moştenit-o. Tata când eram copil şi atunci când am plecat de acasă, în societate îmi spunea: «Dragul tatei, ai grijă să nu te faci de baftă». Era vorba asta, « de baftă ». Atunci eram foarte atent să nu fac greşeli şi să râdă lumea de mine. Eu zic că asta a fost cu două tăişuri, fiindcă nu am avut curaj, întotdeauna îl lăsam pe altul să văd dacă pot să fac mai bine că el.”
Colectivizarea:
Nu crede că și-a dorit vreodată să devină ceva,deoarece nu știa ce înseamnă asta. La țară, nu aveai mijloace de comunicare ca acum. “Până nu am terminat şi m-am dus mai departe nu știam ce e viaţa, era şi o perioadă dificilă, trecerea de la colectivizare şi atunci a fost o mare disperare în societate.”
Toţi copiii plecau de acasă să nu rămână lacolectiv. Erau şcolile de meserii şi dacă te duceai, era că şi cum erai deja «domn»,nu mai erau pretenţîi, ci să pleci de acasă, să fii la oraş. Crede că aici a fost greșeală vieții lui, dacă ar fi să repete ceva. Părinții lui voiau să îl dea la liceu, a luat și ore, “pe timpul ăla cine lua ore de la ţară?”. Doar că el consideră că trebuie să joace fotbal, și toți îi spuneau că e talentat. “M-am dus către liceu la examen de gura părinţilor, îmi era frică totuşi că nu intru. La matematică scris m-am dus. Când au ieşit din clasă cei care ştiau, i-am întrebat rezultatul. Nu mai reţin. Dar la algebră era 100. Gata! Şi am ieşit din clădire, eram printre cei mai deștepți dacă am terminat primul. La ieşire era învăţătoarea mea de care spuneam mai înainte cu directorul şcolii. M-a întrebat « Ioane ce rezultat ți-a dat? » eu am zis 100, m-a felicitat şi m-a pupat. Şi acum îi am pe conştiinţă că i-am minţit şi eu nici nu am fost la examen.”
După aceea a stat un an acasă. Tatăl i-a dat o lecție. A fost singurul băiat care nu a dat la liceu și a rămas acasă. Toți au plecat nu contează pe unde.
“În prima zi de şcoală, 15 septembrie,când copiii, colegii mei, mergeau la şcoală, pe mine m-a dus la grajdurilecolectivului şi i-a zis preşedintelui « Dă-i copilului ceva de lucru », iar ela zis « Ce să îi dau că nu am numai un car şi două vaci care nu trag înjug şi el nu poate să conducă că va rupe carul », « Dă-i-le, atâta îi trebuiesă rupă carul! » Toată toamna am cărat bostani de pe hotar, eu cuunul căruia îi se zicea „orboc” săracul că nu vedea bine cu un ochi. Aşa am ajuns de am intrat la liceu, căci m-am pus pe carte. Nu-l uit pe tată cât de psiholog era. Când a fost vacanţa de iarnă , mi-a zis « Du-te acum cu colegii tăi, că ei îţi povestesc cum merg în oraş, cum merg la film și tu spune-le cum ai cărat toată toamna bostani ».”
Meseria lui de baza a fost sculer matriter. Erao meserie codată, mai specială. “Am lucrat efectiv 15 ani că muncitor, apoim-au avansat tehnician principal şi am lucrat până am ieşit la pensie, măocupam de pregătirea fabricaţiei şi atunci mi-am dat seama ce calitaţi am eu, ce trebuia să fiu de fapt eu.” I-a plăcut ce a făcut în ultimii ani și nu și-ar fi dorit să iasă la pensie niciodată pentru că îi plăcea. Erau alții care tot voiau să iasă la pensie.
Greutățile
“Cea mai mare transformare a fost la 52 ani,când am făcut un infarct şi a fost o mare lovitură. Niciodată nu am suferit denicio boală, nu m-a durut nici măcar un deget şi am făcut infarct, m-am speriatfoarte tare. Dumnezeu ştie cum am reuşit să trec peste. Cert este că aici esteputerea mea.. Dacă am văzut că nu am murit, am zis că trebuie să înving acum.Am plecat înapoi că şi cum nu am avut nimic. Nu m-am mai gândit deloc şi amdepăşit momentul.” Mai târziu a suferit de o boală(cancer) “mai grea zic eu, decare, dacă am scăpat, cred în Dumnezeu. Numai El m-a făcut să trec peste. Nicieu nu am crezut că voi rezistă de atunci de la infarct, dar se vede căci cu ajutorul lui Dumnezeu, probabil şi cu voinţă. Chiar nu ştiu ce să spun, cum am trecut. Dacă nu treci prin suferinţă nu ştii să apreciezi viaţa. Întotdeauna am mers pe principiul acesta, dar acum şi mai mult când am trecut prin ea.“
Se simte împlinit. Nu ar schimba nimic la viața lui, fiindcă niciodată nu a avut dorința de a avea mai mult decât are. E mulțumit că a putut să fie lângă părinți până au murit. “Nu o să îi uit niciodată”.
“Toată lumea ar trebui să facă o analizăa vieţii, fie şi sumară. Şi chiar, asta trebuie să o spun. Era o vorbă pe care o zicea unchiu Sentea « Măi copile, eu aveam un şef care spunea „Eu am o părere foarte bună despre mine” », iar eu completam în sinea mea că are prea puţină importanţă sau chiar deloc ce părere am eu despre mine, contează ce părere au alţii. E foarte important să-ţi mai aminteşți uneori cine ai fost de fapt, cine eşti.”
“Sper să înveţe cineva ceva din tot ce am spus eu.”
