Era 20 decembrie 1989. Unchiul meu, Mihai Danea, a fost student la Facultatea de Construcții CCIA, la seral în Cluj. Viața lui era relativ simplă. Lucra la fabrica CUG. Când era liber, citea. Frecventa des Anticariatul și Casa de Cultură a Studenților, dar îi plăcea când se aduna cu colegii de cămin și ascultau împreună radioul.
În seara aceea însă, a rămas singur în cameră. Studenții au primit mai rapid decât de obicei vacanța de Crăciun. „Poate încercau să evite începerea manifestațiilor în Cluj, trimitând tineretul acasă mai devreme”. Mihai a vrut să rămână în Cluj. A vrut să se ocupe de niște documente pentru facultate înainte de Sărbători. A avut un radio micuț pe care a ascultat postul „Europa Liberă”. Țările comuniste au încercat să bruieze postul de nenumărate ori. Ideologia nu permitea informarea din surse de dinafară, deci de fiecare dată când Mihai dorea să asculte acest post, trebuia să o facă pe ascuns.
Se discuta despre manifestațiile din Timișoara. Ceaușescu a ținut un discurs la Balconul Comitetului Central din București despre cele mai bune măsuri pe care le-a luat în legătură cu protestele care au început. În timpul discursului, oamenii au început să îl huiduiască. S-a vorbit încă din 16 decembrie despre situația din Timișoara, însă niciodată nu a auzit pe populație să îl huiduiască până atunci.
Postul a fost întrerupt în dimineața zilei de 21 decembrie. Mihai și-a dat seama că ceva nu a fost în regulă și s-a dus în Piața Libertății să vadă ce s-a întâmplat. Știa că inevitabil va urma o manifestație și în Cluj. „Am mers în drum la Piața Libertății, dar m-am oprit la Anticariat și chiar am cumpărat trei reviste despre patrie… și apoi pentru patrie s-o și întâmplat!”
În Piață s-a adunat un grup de artiști tineri, printre care se numărau și Călin Nemeș și Lucian Matiș. Mergeau pe strada și se manifestau pașnic. Scandau, solidarizându-se cu protestele din Timișoara, „Timișoara! Timisoara!”.
„Era aglomerație. Oamenii erau agitați, frustrați, dar aveau un sentiment de speranță. Erau revoltați în legătură cu ce se întâmplase în Timișoara. Se așteptau să cadă regimul comunist și Ceaușescu. Știau că și alte regimuri au căzut tot prin protestele făcute de populație, doar că restul țărilor nu și-au omorât poporul.”
Cineva a venit dinspre Casa de Cultură a Studenților și a strigat pentru prima dată, de când se afla Mihai acolo, „Jos Ceaușescu!”. Până atunci nu s-a exprimat nimeni în public despre nemulțumirile aduse de regim. După această exclamație s-a putut observa cum oamenii au devenit încrezători și siguri în intențiile lor. „Erau revoltați în legătură cu ce se întâmplase în Timișoara, voiau o schimbare, voiau o alegere, voiau un viitor în care au ce pune pe masă copiilor lor.” Astfel sloganul s-a transformat în „Jos Ceaușescu! Timișoara! Timișoara!”.
La scurt timp a venit un autocamion plin de soldați care au ocupat și blocat intersecțiile. Soldații erau îmbrăcați cu mantale lungi, căști metalice, pistoale mitralieră, mască de gaze și lopată de infanterie în spate.
Înainte ca Mihai să meargă la Facultate, era obligatoriu să facă armata. Acolo a învățat cum să tragă cu arma. A tras cu gloanțe dar și cu cartușe de manevră. Armata i-a solidificat patriotismul. A fost învățat să vadă poporul și țara ca un întreg. A jurat să îi protejeze. Astfel, când a văzut soldații armați, s-a gândit că au venit doar să fugărească lumea din Piață.
Mulțimea a început să huiduiască armata, însă soldații au fost distanți și agitați. Nimeni nu se gândea că ar trage în populație. „Au fost oameni care și-au ridicat hainele, stând cu pieptul gol în fața armelor, semn că nu le este frică de moarte și dacă au venit să tragă în ei, să o facă.”
Odată ce un cetățean a strgat „Fară violență!” armata a început să tragă. Oamenii au fugit, au căutat să se ascundă. Erau speriați și trădați de propria armată. Mihai a reușit să se ascundă în spatele unui panou publicitar. Era aproape de un zid și a stat pe burtă. ”Alea nu erau cartușe de manevră. Au murit oameni în fața mea. Nu am crezut, dar i-am văzut pe jos, nu se mai ridicau. Se trăgea din ce în ce mai tare și, parcă, în toate direcțiile. Nu mai auzeam nimic de la focurile de armă. Un glonț a ricoșat din zid în spatele meu, la bazin, lângă coloană. Am simțit ca o lovitură, de zici că cineva m-a ridicat de pe trotuar și m-a aruncat înapoi. Un glonț de 7, 62 calibru trece prin 7 oameni. Am avut noroc că a dat în zid, si doar a ricoșat în mine. Fiind dezorientat, nu am știut inițial ce mi s-a întâmplat până când nu mi-am pus mâna la rană și mi-am văzut-o plină de sânge.”
Datorită adrenalinei, a reușit să se ridice și a încercat să caute spitalul. Pe drum, în dreptul Anticariatului, s-a întâlnit cu o altă trupă de soldați tineri care au blocat drumul. ,,Nu mai face nici un pas că trag!” a spus soldatul și a armat. ,,M-am oprit și ne-am privit în ochi, era tânăr și speriat. Îi tremura mâna pe armă, neștiind ce să facă: să tragă sau nu în mine. Atunci mi-am dat seama ca nu e el devină, săracul, a primit ordin să tragă.”
S-a dus înapoi pe trotuar și a ajuns între restaurantele „Ursus” și „Express”, unde a dat de un milițian. L-a întrebat unde e spitalul. I-a spus că e rănit și că armata trage în ei. Milițianul i-a zis doar să meargă să se spele, fără a-i acorda vreun ajutor. „Nu voia să fie văzut că vorbește cu mine. Nu voia să creadă cineva că mă ajută pentru că probabil era interpretat ca un trădător. Era abia 21 decembrie, Ceaușescu nu căzu încă, deci teama era mare în ei.”
Lângă ei s-au adunat mai mulți trecători, printre care și doamna Stoica. Doamna era colegă cu Mihai la fabrică. Ea nu a putut crede că îl vede însângerat, rănit. A început să strige către armată ,,Nu vă e rușine! Trageți români în români!”. A vrut să meargă din nou în Piață pentru a-și manifesta furia alături de ceilalți revoluționari. Mihai i-a explicat că, dacă ar merge în Piață, șansele să iasă din ea sunt mici.
Mihai era în stare critică. Alături de doamna Stoica și de un alt cetățean, a fost ajutat să meargă la Spitalul CFR-ului. După acordarea primelor ajutoare a fost trimis la Chirurgie 1. În drum spre acesta era să fie împuscat a doua oară. Armata încă trăgea, iar un glonț a trecut de o parte în alta a ambulanței.
Ajuns la Chirurgie 1, Mihai a fost martor unor scene din iad. A văzut oameni morți pe jos în hol, oameni dezbrăcați și însângerați. Aceștia au fost operați în hol pentru că doctorii au fost nevoiți să intervină imediat asupra lor. Nu toți au avut timpul necesar să fie duși într-o cameră chirurgicală. ,,Am văzut oameni găuriți de-a dreptul. Atunci când glonțul trece prin tine, face explozie și îți sparge organele. Doamna Stoica mi-a pus mâinile la ochi, însă tot vedeam printre degetele ei cum oamenii își dau ultima suflare prin țipete care te zguduiau.”
Doamna Stoica a fost să îi spele haina de sânge în baie, dar a oprit-o un milițian. „Ce faci cu asta? Te rog să părăsești zona.” S-a temut să îi spună că Mihai e rănit, așa că a mințit că are pe cineva în spital și doar i-a curățat puțin hainele. S-a dus la el speriată să îl anunțe că milița patrulează spitalul. Mihai a fost internat la etajul 1, alături de oameni accidentați în cazuri rutiere, nu răniți în Revoluție. „Am avut noroc că m-au băgat acolo, nu ma mai controla miliția”.
Și-a adus aminte de situația din Timișoara. A auzit cum miliția a avut ordinul să te caute în spital, să te identifice, să te pună pe targă și să te ducă în mașini care merg către crematoriu să te ardă. S-a crezut atunci că Ceaușescu va învinge, deci urmele Revoluției trebuiau șterse. Mihai s-a temut să nu ajungă un ordin similar și în Cluj.
Chiar atunci au apărut doi doctori cu targa. Au vrut să-l transporte la demisol să poată să îi facă CT-ul care a determinat decursul operației. Singurul lucru la care se putea gândi a fost „Ori mă execută, ori mă ajută”. A simțit că tot îl coboară, că scările nu se mai terminau și se că se învârte continuu în jurulul lor până la destinație. S-a simțit în siguranță odată ce s-a văzut în mâna specialiștilor. L-au pus într-un pat mobil și l-au băgat în CT să vadă unde se află glonțul, însă a avut încă pantalonii pe el.
-Doamne da cate gloanțe ai în tine? a întrebat doctorul, mirat de cât de multe metale îi apar în radiografie.
-Cred ca numai unul m-o lovit.
-Ai ceva metale în buzunare?
-Am o gramada de banuti.
-Dă jos tot! a răspuns doctorul eliberat.
-Bă, baiatule ai nororc! Ai doar un glont în tine. Eu m-am speriat că am crezut că ești ciuruit rău și încă mai trăiești!
Au constatat că din cauza mișcării, glonțul i-a înaintat spre șirea spinării. L-au băgat direct în sala de operație. S-a trezit în pat pe la 1 dimineața, dar nu a simțit că se află în corpul său. ,,Mă vedeam de la depărtare. Corpul îmi zicea ceva, dar nu puteam stăpâni ce zice.”
-Mi-o scos glonțul? a întrebat Mihai pe cel internat în dreapta patului său.
-Vai, Mihai ți l-o scos! Amu’ îți zic de vreo 10 ori!
I-a durat puțin până când a reușit să se stăpânească. A realizat că colegii lui de cameră se temeau să nu fi auzit miliția cum Mihai vorbește despre rănile sale. Nu au vrut să se implice în problemă, fiind doar accidentați, și să ajungă să fie exterminați ca pacienții din Timișoara.
A doua zi, pe 22 decembrie, a venit tatăl său după el. A venit din Negrești Oaș cu salvarea să îl aducă acasă, pentru a fi aproape de familie. Când au ajuns la Dej, au dat de un grup de deținuți din Gherla. Aceștia au oprit salvarea și au pus poza lui Ceaușescu sub mașină. Au zis că daca nu o calcă, nu îi lasă să treacă. Deținuții au vrut să își ofere respectul pentru eroii Revoluției. Astfel, odată ce au fost informați că în interiorul salvării se afla un rănit, Mihai a fost nevoit să își folosească puținele puteri în a da mâna cu fiecare la rând să poată trece mai departe.
Ajuns la spitalul din Negrești Oaș, a fost vizitat de rude și de prieteni care au venit cu steagul României să îi cânte imnul, pentru a-i onora lupta în Revoluție.
Astăzi, Mihai duce o viață liniștită alături de familia sa. „Am fost singura țară din lume care nu avea datorii, dar cu ce preț? La ultimul congres, al 14-lea congres al PCR, din septembrie, s-a anunțat că nu avem datorii. Atunci de ce în octombrie sau noiembrie nu s-a dat drumul la resurse? Cine știe ce a vrut el să facă. Adevărul e că românul s-a săturat de atâtea restricții, atâtea economii, atâtea privațiuni… trebe să mai și trăiești un pic. Erau și părți bune, nu zic că nu. Ordinea era ordine, școala era școală, nu se făcea diferențe între copii. Eram egali… dar nu eram liberi. Nu am vrut ca copii mei să nu fie liberi. Nu am vrut să nu poată să se exprime liber, să nu vadă lumea, să nu se poată dezvolta… am vrut să se dezvolte, am vrut să se găsească, am vrut să fie capabili să facă ce vor. Dar, daca știam ce se întâmplă acum, nu mai făceam nici o Revoluție.”