O plimbare pe Câmpul Tineretului te duce la stadion. Te lovește un galben-albastru de beton care tace. E gol. E dărăpănat. Îți transmite că performanța n-a mai trecut de ceva vreme pe acolo. N-ai zice că la Baia Mare zace un stadion care cândva era cel mai modern din România. Bine ai venit în fotbalul din Baia Mare sau ce a mai rămas din el. Totuși, arena de pe „Dealul Florilor” nu transmitea întotdeauna acest sentiment de alte vremuri. Stadionul a avut parte de momentele lui. E locul unde pe vremea lui Viorel Mateianu echipele mari veneau să piardă. E locul unde se strângea lumea că joacă Mineru’. E locul unde a venit Real Madrid.
Poate cel mai mare moment al echipei muncitorești din nordul țării. Două meciuri a jucat FC Baia Mare în Europa și ele au fost cu Real Madrid. După un parcurs bun în Cupa României, unde Mineru avea să piardă cu eventuala campioană, mai titrata Dinamo București, norocul face ca locul în Cupa Cupelor desemnat României să revină finalistei cupei. Alții i-ar zice noroc, alții ghinion, dar tragerea la sorți o aduce pe Real Madrid aici. O echipă de eșalon secund, unde era pe atunci Baia Mare, împotriva lui Camacho, Juanito sau Del Bosque, antrenați de legendarul Di Stéfano. Probabil ei nu știau unde e Baia Mare, dar băimărenii știau de Los Blancos. Meciul tur se joacă sub Dealul Florilor. 20.000 de suflete în tribune au venit să vadă cea mai titrată echipă din fotbalul european. Probabil că nu se așteptau la nimic. Totuși, băieții au luptat și au reușit să scoată un 0-0. Cei mai în vârstă știu că era un meci care se putea câștiga, cu Alexandru Koller lovind bara. Returul de pe Bernabeu avea să aibă deznodământul mult așteptat, Real Madrid câștigând cu 5-2.
Revenind la realitate, meciurile europene ale echipei băimărene rămân doar o amintire a orașului. O nostalgie care nu poate susține performanța. Astăzi ne uităm la stadionul care stă să se prăbușească, la o echipă de fotbal care nu mai are vreo legătură cu cea care a jucat două finale de cupă sau care a terminat pe locul patru în campionat. Astăzi ne uităm la o dezamăgire și trăim din amintiri.
Pentru a înțelege mai bine fenomenul fotbalistic din oraș i-am contactat pe Robert Cotos și pe Brian Cristian. Robert este poate cel mai înfocat fan FC Baia Mare din oraș, fost membru de galerie și un om bine documentat pe tot ce înseamnă istoria Minerului în comunitate, iar Brian este deputat de Maramureș, membru al comisiei de tineret și sport din Parlamentul României și care s-a implicat activ în a face fotbalul românesc un mediu mai puțin toxic.
Amintiri dintr-o altă viață
Fost membru de galerie și pasionat de tot ce înseamnă Baia Mare, Robert este omul potrivit pentru a explica starea curentă a fotbalului din cetate, istoria lui, dar și ce a însemnat pentru el și pentru cei care erau ca el.
În momentul actual o echipă a orașului există. Ea joacă în al treilea eșalon al fotbalului românesc. Totuși, Robert explică destul de clar că pentru el echipa curentă nu are vreo legătură cu adevărata FC Baia Mare. Situația palmaresului e destul de clară și echipa actuală nu-l deține. CS Minaur Baia Mare, așa cum se numește echipa de azi, nici măcar nu are numele echipei vechi. E cu totul o altă creație a autorităților locale, fapt asupra căruia vom reveni.
Conexiunea lui Robert cu fotbalul băimărean începe în anii 90. O perioadă grea pentru toată lumea. Fotbalul românesc își trăia atunci cele mai mari performanțe și rezultatele echipei naționale erau printre puținele bucurii ale românilor. Tot în acest deceniu, FC Baia Mare avea să joace pentru ultima oară în primul eșalon al fotbalului românesc.
Robert ne povestește că asta e prima lui amintire de pe stadion. Meciul care ne-a retrogradat matematic. E puțin ironic să te gândești că iubirea cuiva pentru o echipă începe cu un moment trist.
„Am primit gol și cumva acel meci ne-a consemnat retrogradarea și a fost și ultimul meci din prima ligă la care eu am participat și pe care îl țin minte. Țin minte pentru că știu că am fost cu tatăl meu și cu unchiul meu și stadionul a fost plin. Țin minte galeria, țin minte galeria stelei prezente la meci, țin minte scandările mai puțin sau mai ne puțin plăcute dintr-o parte în cealaltă a galeriilor.”
Identitatea Mineru
O chestiune care pare ironică și care reflectă starea sportului din perioada imediat după căderea comunismului e cum se raportau fanii la club. Neavând management sportiv profesionist, lumea nu avea de unde să-și procure tricouri sau fulare cu FC Baia Mare.
„Evident nu aveam eu treabă cu ultraseria sau galerie, eu stăteam în spate, îmi plăcea atmosfera, culorile galben albastru, toți erau îmbrăcați cu tricouri cu Parma, cu, și ei au culorile galben albastru, cu Hellas Verona. Nu prea existau, din păcate, în Baia Mare nu a existat și nu există, nici azi merchandise pentru echipele, fie ele de fotbal sau handbal dacă vorbim.”
Pentru mulți suporteri nu există echipă dacă aspectele identitare menționate mai sus nu se regăsesc. Culorile și identitatea, care de multe ori este de clasă, în alte locuri ale lumii este etnică, sunt imperative în a determina suportul pentru un club.
Aspectul ironic al acestei părți identitare este faptul că nimeni nu știe de unde vin culorile echipei. Minaur la handbal joacă în portocaliu și negru, culori ‘împrumutate’ de la fostul club Phoenix Baia Mare. În schimb, în cazul echipei de fotbal, nu avem un răspuns clar.
„E ciudat. Oli (Olimpia Satu Mare) juca galben și albastru de la început. Ei au o carte scrisă de Florin Fabian care a fost și antrenor la Baia Mare, a scris o carte despre fotbalul sătmărean și el acolo are poze cu din anii 20, cu echipa jucând în galben și albastru. Poate ei au aruncat ceva echipament și s-a dus după fomiștii de aici și l-a luat și au jucat”
Un alt aspect identitar recent e leul de pe stema echipei. Din nou, Baia Mare e un oraș minier, lucru care se reflecta pe stema veche. Simbolurile miniere regăsindu-se acolo. Totuși, anii 90 ne aduc un leu pe stemă. Leul nu avea nicio treabă cu vreun simbol al orașului, dar din ce ne spune Robert, „reprezintă forță, și în Anglia se folosește leul la o grămadă de echipe de fotbal și în alte țări, dar Baia Mare, nicio legătură nu avea, puteau folosi orice altceva, dar au ales leul.”
Stadionul ca loc al comunității
Cu toate problemele economice și construcția identitară adhoc, echipa tot reușea să atragă lume la stadion. Meciuri cu peste 10,000 de oameni în tribună. În ultimul sezon în care Minerul a fost în Divizia A, media de spectatori era printre cele mai mari din campionat, undeva la 8,000 de spectatori pe meci. Meciurile tari, în special împotriva echipelor din București, se jucau cu casa închisă.
Totuși, aici apare o particularitate interesantă pe care o menționează Robert. După ce era gata meciul reveneau la echipele lor din divizia A.
„O iubire necondiționată din asta pentru o echipă locală de fotbal, cei care erau în galeria echipei FC Baia Mare erau așa: ok, ținem cu FC Baia Mare, dar avea grupuri de rapidiști, grupări dinamoviști, grupări de steliști. Evident strigau pentru Baia Mare nu aveau ei treabă, dar toți erau mai degrabă rapidiști, mai degrabă steliști, mai degrabă dinamoviști. Și atunci a fost și foarte greu să crești o generație de suporteri și de iubire din asta, de patriotism local, când în jurul tău vedeai doar oameni care țin cu alte echipe și vin aici, nu știu așa, o mică plăcere să vadă un meci de fotbal sâmbătă la 11.”
Toate astea aveau să dispară. Probleme financiare, vânzarea locului în Divizia A la începutul secolului, lipsa de viziune, au făcut ca FC Baia Mare să dispară. Moartea echipei a venit încet, dar sigur, așa cum multe echipe din provincie au dispărut. Orașul s-a chinuit în perioada aia și oameni de afaceri care să aducă bani nu s-au găsit, așa că simbolul a dispărut.
Sistemul versus performanța
Discuția cu Brian s-a dus pe sentimentul general al fotbalului românesc – problemele de legislație, lipsa management-ului profesionist și imixtiunea banului public într-un procent mult prea mare.
Una din primele probleme abordate a fost cea a infrastructurii. Chiar dacă stadionul Viorel Mateianu este neîngrijit, el pierde bani. Ba mai mult, în alte locuri din țară s-au construit stadioane în valoare de zeci de milioane de euro. Ele nu generează profit. Din documentația făcută de Brian, reiese foarte clar că stadioanele din România sunt niște mastodonți de beton care pierd bani. Ba mai mult, statul român trebuie să acopere diferența dintre venituri și cheltuieli.
„Stadioanele din Liga întâi și Liga 2, niciunul dintre ele nu e profitabil ba chiar statul român plătește 50 de milioane de lei în fiecare an ca să acopere diferența dintre veniturile și cheltuielile arenelor.”
Statul nu deține doar stadioanele, ci și cluburile. Cunoaștem cazul Steaua, unde Ministerul Apărării are un rol activ în club. Restul cluburilor sunt ale consiliilor locale și județene. Investitorii privați lipsesc în mare parte, iar cei care sunt ori apar pe la televizor dându-și cu părerea în fel și fel de limbaje ori sunt absenți.
„Partea asta de investitori privați, iar cluburi departamentale ai acolo, statul român într-o formă sau alta, fie că este publică sau direct guvernul. Aici e diferența de viziune, pentru că chiar dacă nu-s la administrate cum trebuie nici cluburile private, dar și cele de stat n-au absolut nicio treabă. Adică banul vine indiferent ce se întâmplă.”
Obsesia asta a instituțiilor locale de a conduce cluburile duce la o lipsă a profesionalismului. Aici avem lipsa de management sportiv calificat. Cluburile conduse de către consilii nu știu și nu pot face performanță, pentru că n-au interes și n-au expertiză. Ele gândesc electoral.
O altă problemă care reiese din asta este faptul că cluburile românești nu au înțeles epoca în care trăiesc. Fotbalul a devenit în primul rând o afacere, iar mai apoi o pasiune. Dacă în anii 90 puteai folosi scuza că cluburile trecute prin comunism n-au cum să înțeleagă piața liberă, marketingul sportiv sau ideea de transferuri, acum, la 34 de ani de la Revoluție, acest lucru este aproape imposibil de crezut.
Problema sistemică
Fotbalul românesc se mai confruntă cu niște probleme de natură sistemică. Gândirea electorală menționată anterior afectează foarte mult modul în care se desfășoară sportul. Din discuția cu Brian, ajungem la concluzia că statul are un rol în sport, doar că acesta nu se află în sportul de performanță.
„Statul român ar trebui să investească în baza piramidei sportului, adică sportul pentru tineri sport pentru copii, pentru juniori, să investească sport pentru toți, pentru toată comunitatea. Să asigure spații, de făcut mișcare, să asigure o infrastructură sportivă. Practic, cetățenii din banii lor să poată să beneficieze de taxele lor și impozitelor, să facă sport, ei și copiii lor.”
Piramida în acest moment este inversată. Banii care sunt destinați sportului de masă ajung la fotbaliști care vin, stau câțiva ani și apoi pleacă. Performanța asta poate îți aduce câteva bucurii, dar nu te ajută ca individ în a-ți schimba viața. România are o rată de obezitate în creștere, cu aproape 60% dintre români fiind supraponderali.
Fotbalul românesc și cluburi precum FC Baia Mare reprezintă o realitate a României. Haos administrativ, bătaia de joc, trăitul în trecut, stadioane care se prăbușesc sau care stau goale. Pentru multe suflete moartea acestor cluburi a însemnat dispariția unei părți vii a identității lor. Au rămas în trecut, trăiesc din amintiri, iar iubirea pentru cel mai frumos sport se petrece în afara granițelor fizice – echipe străine, meciuri la televizor, dar mersul pe stadion a devenit o amintire.
Tot aici avem și speranță. Dacă din discuții ajungem la concluzia că la Baia Mare nu o să mai vedem vreodată sau multă vreme o echipă de succes, putem vedea alte cazuri sau caz de așa da. Farul lui Hagi. E ca partea aia din societatea românească ce continuă să lupte și se încăpățânează să reușească în ciuda piedicilor puse de sistem. El a spus că ar trebui să-i facem statuie și lumea a râs. Astăzi a luat un club și îl ține pe linia de plutire creând și plusvaloare fotbalului românesc.
În timp ce stadionul din Baia Mare stă și lasă timpul să treacă peste el, alții încearcă să facă ceva. Fie că încearcă să facă o legislație mai viabilă, fie că încearcă să conserve niște amintiri sau care creează amintirile chiar azi pe teren, ei fac ceva.
Probabil că Minerul nu va mai fi niciodată. Probabil că mândria locală va pierde războiul cu secolul 21 și depopularea va lăsa în urmă doar niște legende și câteva articole de ziar. Probabil că așa a fost să fie. Fotbalul nu e despre victoria finală, că până la urmă doar o echipă câștigă, dar n-ar trebui să fie doar despre trecut. Ar trebui să fie și despre prezent, dar în special și despre viitor.
