MAI MULT DECÂT UN ANTRENOR: UN FORMATOR DE OAMENI

Era vara anului 2020. Eram în Straja, locul pe care pot să îl consider „a doua casă”. Eu și prietenii mei ne pregăteam bicicletele pentru a coborî pe traseu. Înainte să pornim, niște sunete de pneuri, ce sigur nu erau ale unei mașini, ne perturbă liniștea: încă un grup de bicicliști se apropia. Am fost surprinși să vedem apariția unor fețe noi pe munte, Straja fiind mai degrabă vizitată iarna pentru pârtiile sale ofertante. Erau veniți din Cluj, dar îi știam de pe Instagram. Mi-a atras atenția tipul care părea mult mai în vârstă decât restul puștanilor. Mi-am spus că ori e un vreun tătic, ce vrea să-și retrăiască tinerețea, ori ceva antrenor. După scurt timp, am realizat că a doua variantă era corectă. Nu am vorbit cu el, însă mă gândeam cât de norocoși sunt acei copii să aibă un mentor în acest sport. Aproape 3 ani mai târziu, ne-am revăzut, și nu din întâmplare: mă chemase la un „interviu”, pentru a mă lua în echipa lui.

Numele lui este Mihai Olar, dar toată lumea îi spune Oli. Are 1.65 m, 60 de kg și poartă mereu șapcă, probabil ca să ascundă începutul de chelie. Totuși, în momentele în care nu poartă ochelari de soare, ochii lui sunt cei ce îl fac să iasă în evidență: sunt o ca nebuloasă rebelă în culori verzi. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, și în cazul lui, nu poate fi mai evident. Pe mâna dreaptă are un tatuaj, ce îi acoperă jumătate din braț, cu Arhanghelul Mihail, semn că e o persoană cu credință în divinitate. La mână poartă un inel, dar nu genul de inel la care te-ai gândi: e o bucată de cauciuc folosită la suspensii pentru a măsura rigiditatea acestora. Acest „inel” reprezintă metaforic angajamentul său față de lumea bicicletelor.

începuturile carierei

Oli a început să se dea cu bicicleta în ’98, pe când era la liceu în orașul său natal, Cluj-Napoca: “Cumva îmi intrase microbul în sânge. Până atunci făcusem o grămadă de sporturi – am început cu atletism, am avut ceva accidentare, după am zis să încerc și datul cu bicicleta.” La nivel competițional, pe bicicletă, a început cu triatlon, după care a trecut la mountainbike, mai exact concura la proba de cross country. Treptat, a ajuns campion național și a participat la numeroase competiții internaționale, cel mai bun rezultat al său fiind locul 36 (categoria elite) la Salzkammergut Trophy, din Austria, în 2013. Acel an, spune el, a avut parte de cel mai bun sezon competițional. Cariera sa de sportiv de performanță s-a încheiat în anul 2017, după un moment de cumpănă, când a hotărât să renunțe la cross country.

Din cei 40 de ani de viață, 21 dintre aceștia și i-a petrecut reparând biciclete. A luat pe rând aproape toate bike shop-urile din Cluj, până a ajuns să-si deschidă propriul atelier în 2015. Devenind din ce în ce mai bun în ceea ce face, la vârsta de 25 de ani, a avut oportunitatea să plece în America, pentru a lucra în centrul de cercetare al uneia dintre cele mai mari companii de biciclete din lume. A fost nevoit însă să refuze această ofertă, dar spune că nu regretă decizia luată.

Totuși, la întrebarea „Cu ce te ocupi?”, Oli va răspunde „Construiec oameni.”, indiferent cine îl întreabă.

„Păi bine nenea, da ce faci mai exact?”

Vă zic eu cu ce se ocupă: este antrenor, mecanic, ghid, mentor, șofer, psiholog, tată, ș.a.m.d. pentru „ștrumfii” pe care i-a luat sub aripă. Este antrenor din 2010, și spune că nu a intenționat să parcurgă acest drum: „Nu a fost o chestie de alegere, pur și simplu s-a întâmplat.” De atunci, a pregătit în fiecare an sportivi pentru probele de cross country, enduro și downhill. A avut (și are în continuare) sportivi cu rezultate excelente, campioni naționali, participări la campionate europene și mondiale. Dar mai presus de orice rezultat, a făcut din simpli puștani oameni puternici. Puternici nu doar în sens fizic, ci și metal.

În sport există momente în care mintea cedează înaintea corpului, în mod paradoxal am putea spune. Acele momente în care crezi că nu mai poți, momente în care corpul ar mai rezista, dar mintea spune să renunți. De fiecare dată când treci peste astfel de momente, devii inevitabil mai puternic, fizic și mental. Probabil cel mai greu proces pe care un sportiv îl poate avea este trecerea peste accidentare, pentru că, în multe cazuri, rănile emoționale sunt mult mai adânci decât cele de pe corp. În 2017, Oli a avut o accidentare ce l-a marcat profund: „După 500 de metri de traseu, m-am trezit la spital.” Detaliile sunt de prisos, dar un lucru e cert – după un astfel de eveniment lucrurile se schimbă: „După accidentare, de obicei, subconștientul te frânează și nu te mai lasă să mergi cum mergeai înainte, și trebuie să înveți să treci peste.”

Performanța în sport nu e doar ce se vede la televizor: sunt zeci, sute, mii de ore de muncă, printre lacrimi, sudoare, extaz, agonie, pentru câteva minute de glorie. Pare dezechilbrat, pare că poate nu merită, dar momentele de glorie sunt de inegalat. Sunt unice, aș putea spune, sunt niște sentimente pe care nu le poți trăi altfel.

“The best teachers are those who show you where to look, but don’t tell you what to see.”

– Alexandra K.Trenfor

„Pentru a face performanță în sportul ăsta trebuie sa fii super tare și pe plan mental.” Aici intervine el, și face exact asta: ne ajută să ne descoperim singuri, prin diferite mijloace, plăcute sau nu. „Facem antrenament fizic, dar la sfârșit e în continuare o chestie mentală.”

Asta face Oli: construiește oameni puternici, fizic și mental. Este alături de noi în fiecare moment, bun sau rău, cu sfaturi, îndrumare, dar mai ales cu susținere. Crede în fiecare membru al echipei și face mai mult decât i s-ar cere. Nu e perfect, dar e mai mult decât un antrenor: e un formator de oameni.