Câteodată în viață te lovește o criză. Existențială, matinală, obscură și devoratoare. Și, draga de ea, știe da doar cu secera.
Bineînțeles, prima dată izbești ușile sau înjuri toate zeitățile pe care le cunoști și pe alea pe care nu. Cineva trebuie să poarte în spate apăsarea necazului tău și acea persoană clar nu ești tu. „Ce-am făcut să merit asta?!” zbiară pentru prima dată vocea din capul tău – sau dacă te găsești în intimitatea prezenței tale, vocea din gura ta.
Te macini, realizezi că e de mult această problemă și, ca o cafea lăsată nesupravegheată, dai în foc. Nimic pe lumea asta nu te-a anunțat că te confrunți cu o problemă reprimată, ce nedreptate! Ce karma nemernică! Bine, niciun semn, în afară de toate dățile alea în care aproape ai pleznit-o pe fata care ți-a tăiat calea sau atunci când aproape ai plâns pentru că nu ți-ai găsit încărcătorul sau atunci când n-ai mâncat vreo trei zile la rând sau din contră ai mâncat numa dulciuri o săptămână sau atunci când ai ignorat toate responsabilitățile, mă rog ai prins ideea.
Pentru că te consideri o persoană matură îți aduci aminte de singura lecție de la psihologie la care ai fost atent, primul pas e acceptarea. Bun! Vocea ta intelectuală se risipă, lăsând iar golul. Ei, și cum rezolvi problema?
Universul e de vină, notat, e nedrept, notat, habar n-ai ce se întâmplă, notat. Și cam așa o duci o lungă perioadă în care e Urzeala Tronului, un cântec de uitare și doi pași prea aproape de break down. Cine va stăpâni regatul? Clar nu tu.
De acum vegetezi câteva săptămâni, luni, ani – na, fiecare cu filmul lui.
Acum, ca să nu mă mai prefac că vorbesc despre altcineva, eu în disperarea mea nemărginită mi-am căutat răspunsuri tot la principalul inculpat, Universul.
Auzisem în acea perioadă de la un prieten de o prietenă de-a lui care știe citi în cafea -un cântec de sirenă, bineînțeles îmi zic eu prima dată. Da, nici pomeneala, semn de la Univers, direct, clar. Îmi explică pe scurt că el nu crede în prostiile astea, dar tot ce i s-a spus s-a întâmplat, a avut dreptate cu toate și i s-au aliniat stelele așa cum a cântat fata asta.
Prinsă de vraja unor promisiuni mistice ce mi-ar aduce liniștea sufletească și prea multe meme-uri tanatice, decid frenetic că asta e salvarea mea. Lucrurile se așează la locul lor, iar eu devin din ce în ce mai nerăbdătoare să-mi rezolve altcineva problemele.
Ce întrebări să pun? Se pun întrebări? Care din astea 20 de probleme e mai urgentă? Ce vreau să aflu? Mai important, ce nu vreau să aflu? Oare să mă încred în asemenea… Da, oare îmi spune când o să mor? Ar fi ceva.
S-a ales o seră cu lună plină. Am mers printr-o pădurice până la o cabană din lemn din stejar. Părea minusculă în jurul brazilor ce atingeau cerul. O singură lumină tremura caldă ca un far. Fiecare pas îngusta cărarea, iar aerul devenea din ce în ce mai rece. Un frison îmi cutremură spatele și privesc în urmă. Beznă. Îmi grăbesc pasul și caut cu privirea formele fantomatice. „Sunt doar bufnițe sau copaci, e ok”. Ușa se deschide scârțâind înainte să ajung în fața ei, o tipă cocoșată îmbrăcată în negru sprijină tocul ușii, iar chemarea unui ibric răsună molcom din spatele ei.
E secolul XXI, copii, ne-am întâlnit într-o cafenea. Unde a trebuit să o rog pe barista să-mi pună două lingurițe de zaț în espresso-ul meu lung fără lapte și fără zahăr. Să o privesc în ochii confuzi în timp ce mă mai întreabă încă o dată comanda și să-i răspund, că urmează să-mi se citească în cafea și să mi se schimbe viața, dar totul depinde de alea două lingurițe de zaț din espresor.
Totuși sentimentele au fost aceleași, o frică extaziată și o îndoială semiaparentă și sâcâitoare că dau banii pe o scamatorie ieftină. Acum, măcar de-i plăteam un decor mai potrivit, starea ar fi fost și mai autentică.
Mi-am târât o altă prietenă curioasă după mine și am așteptat magia. Tipa, complet normală, o fată de vârsta noastră pe care o știam din văzute de prin liceu. Ne-a explicat procedura, trebuie să beau și să mă gândesc la problemele mele, nu foarte diferit de o zi de weekend. Să repet ce vreau să aflu și ce întrebări am. Să nu fac glume pe seama cafelei, să mulțumesc pentru răspunsuri. Ea e obligată să-mi spună tot ce vede, mai puțin data și locul unde o să mor, dar dacă vede de altă persoană din viața mea voi afla și eu. După ce termin de băut să învârt zațul și să întorc cana cu capul în jos. Totul pare adevărat, un ritual vechi și cu greutate.
Cafeaua avea gust oribil, amintindu-mi acum cele 2 secunde în care m-am gândit la asta și nu la tot tumultul care-mi apăsa creierul. Cumva în toată nebunia, ești prins, vrei să fie adevărat, vrei să funcționeze. Am pus trup și suflet în încercarea de-a primi răspunsuri. Aparent două întrebări s-au tot repetat, deci am aflat care erau cele mai importante. Să mă las sau nu de facultate și una mai personală.
Sentimentul e unul ciudat, pare o relație pe care o stabilești cu universul prin cafea, dar în același timp mi-am și dorit foarte mult să fie real, în ciuda îndoielilor mele și a poziției bănuitoare care mă mai căuta din când în când. După ce am terminat cafeaua și am continuat ritualul, mi-a sărit destul de multă cafea pe lângă și pe farfurie. Mă uit speriată la fată și ea zice fără să clipească, „Văd că ai multe regrete”, râd nervos.
Ieșim la o țigară și privesc pe geam la cana întoarsă, jumătate ascultând cum a învățat să citească de la bunica ei, deși aceasta nu a vrut să o învețe, jumătate rugându-mă de bietul zaț să-mi clarifice calea. Am întrebat-o cum e să citești în cafea și îmi spune că pur și simplu înțelege formele ca pe un dialect străin, îi formează anumite imagini în cap și apoi transpune informația ca un simplu translator, e mult și ca o intuiție. După trece la povești și întâmplări ciudate, deși captivante, răbdarea mea se scurge ca ultimele picături de cafea.
E momentul să intrăm și să aflu ce fac cu viața mea. Ridică ușor cana o pune la o parte. Ia farfurioara,
„Ai regrete față de o femeie care mai mereu își poartă părul în coadă și are un câine.”
Clipesc de vreo trei ori, adevărat.
Continuă cu alte regrete, de care acum nu-mi amintesc, trecem la cană și îmi spune niște date, palmele îmi transpiră puțin, asta mi-a fost, aflu când moare frate-miu și n-o să mai pot trăi ca un om normal. N-a fost chiar așa, aflu de ceva excursie cu niște persoane A și S și N și I, (încă nu știu cupluri cu numele ăsta), zic ok. Despre o fecioară (zodia) care o să-mi facă rău. Să mă feresc de afaceri cu un anume Constantin (asta s-a adeverit, dar nu era pentru mine, ci pentru un prieten). Și tot aflu chestii despre alți oameni din viața mea și câteva minute bune nimic din ce voiam să aflu. Apoi când speranța era să moară îmi spune că tipul la care mă tot gândesc e un fraier, nu merită și are și o gagică care-i cam face rău (de ce sună toate a scamatorie? oricum, atunci nu avea, a avut după, dar nu-i face rău, deci? nu s-a adeverit sau pur și simplu un gimmick?)
Și după exact ce aveam nevoie să aud, că am toate răspunsurile și îmi fac rău singură (mnu, serios?). Cu tot cu toate răspunsurile tot n-am rezolvat nimic. Și tot felul de alte chestiuțe care încă nu s-au întâmplat. Aveam apoi dreptu la o întrebare cu da sau nu. Am întrebat dacă mi-ar fi mai bine dacă m-aș lăsa de facultate. Răspuns da. Nu m-am lăsat pentru că sunt o fricoasă.
Acum la final a trebuit să iau cana să o spăl și să-i mulțumesc de informații, acu, ieși tu din cafenea cu o cană și du-te la baie ca o nebună și spal-o.
Concluzia e că Universu e cacao. Pot să zic că și în condițiile în care n-am aflat tot ce am vrut, tot cred în prostioarele astea mistice. Cititul în cafea e o artă și ca scamatorie sau nu, trebuie să te faci credibil.
Rațiunea mea a fost că nu pot să caut răspunsurile în altă parte și ci doar la mine, ca Universul n-o să-mi facă mereu viața mai ușoară când îi comand eu și că dacă tot caut să-mi rezolve alții problemele nu o să ajung nicăieri.
Nu mi-am vândut un rinichi pentru citirea în cafea și nu cred că m-a mințit prietenul meu ateu, cred că uneori nu e momentul să afli răspunsul pe care îl cauți sau ți se oferă răspunsuri care nu fac sens în acel moment.
Dacă tu chiar crezi sau dacă ți se pare o exploatare a credulilor, nu e nimic greșit în asta, toți avem dreptu la propria realitate.
Mai aștept că poate s-or împlini toate și atunci va râde Universul și mai copios de mine.
