Eutanasia: pro și contra

Tema eutanasiei este una veche și încă controversată, cu apărători situați pe poziții diametral opuse, atât în rândul filozofilor, a gânditorilor, cât și subiecților ei și a celei mai mari părți din societate.

Deși amble poziții declară și susțin că valorile etice pe care le promovează, în acest domeniu, au în centru viața persoanei, ca bunul sau darul ei cel mai de preț, din punctul în care se pune problema unei vieți care nu mai poate fi trăită așa cum este demn și firesc să se desfășoare, când ea devine, un supliciu sau o suferință neîncetată și umilitoare, cele două poziții devin diametral opuse.

Cei dintâi susțin că viață trebuie oprită, pentru că nu mai este viață. Ceilalți spun că atâta vreme cât în trup există viață trebuie făcut orice pentru a alina suferințele și a o duce până la capăt.

Fiind vorba de viață și de moarte, chestiunile pe care le presupun astfel de împrejurări pentru subiecții eutanasiei, pentru cei din imediata lor apropiere, au implicații emoționale cu urme adânci și traume, ceea ce presupune sprijin specializat, cum ar fi cel al psihologului.

 Înțelegerea conceptului de eutanasie, a ceea ce presupune acțiunea de înfăptuire a ei, în esență un mod de a lua viața unei persoane, de regulă la cererea ei sau a aparținătorilor ei, în anumite condiții, înainte ca viața să se consume de la sine, natural, prezintă o importanță covârșitoare pentru subiecții eutanasiei, dar și pentru societate în ansamblul ei. Deslușirea este necesară sub aspect etic, juridic și social.

Din punct de vedere etic, e important pentru a înțelege care sunt principiile în temeiul cărora e firească și posibilă înfăptuirea ei, condițiile în care se poate realiza. Mai apoi stabilirea riguroasă a cadrului juridic care să normeze realizarea ei potrivit principiilor în virtutea cărora se cere a fi realizabilă celor care o consideră un drept a lor de a-și stabili felul în care pot, în anumite condiții, înainte de vreme, stopa șirul vieții. Din punct de vedere social, pentru a fi acceptată, de către membrii societătii, în ansamblu, ca posibilitate, opțiune practică de a hotărî și pune capăt vieții unei persoane.

În toate societățile de a lungul evoluției umane viața era prețuită în funcție de modelul cultural după care era organizată societatea, existând unul sau mai multe principii care interziceau luarea vieții unei persoane, desigur cu anumite execepții, când suprimarea ei nu era condamnată. Iudaismul și creștinismul consideră că viața este sfântă, sacră, că este dată de către Dumnezeu și prin urmare omul nu are nici un drept de hotărî asupra ei în sensul suprimării. Mai apoi o seamă de teologi și filozofi au dezvoltat teorii care argumentau sacralitatea vieții, dreptul la viață al persoanei. Desigur dreptul la viață al persoanei a fost consfințit din punct de vedere etic și de către teoreticieni, filozofi umaniști, întemeindu-le pe legea naturală .

 Viața omului se desfășoară între două momente, nașterea și moartea. Pe primul nu-l poate controla, nu știm de ce naștem într-un anumit moment, într-o anumită perioadă, într-un anumit loc și epocă, nu știm când anume vom muri. Deși e o certitudine, rămâne să ne hotărâm atât cât ne stă în putință felul în care trăim, direcția și drumul pe care o ia viața noastră. Sugestivă este afirmația lui Gabriel Liiceanu privitoare la faptul că moarte e o certitudine, și că fiecare zi trecută din viața noastră ne apropie de ea : „Nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să ne naștem și, deci, dacă vrem să murim. Ne naștem cu o condamnare la moarte în buzunar .” (1)

Cuvântul eutanasie provine din două cuvinte grecești, eu și tanathos, care înseamnă „o moarte bună, liniștită, frumoasă”.

Eutanasia este o formă de a lua în mod conștient viața unei persoane, cu sau făra acordul ei dar care prin faptul că urmarește binele persoanei și că se face de dragul acestia si respect pentru ea, se diferențiază de alte forme de a lua viața unei persoane. (2) H. Kuhse în – Eutanasia.Dezbateri actuale .

De-a lungul evoluției societății umane, într-o formă sau alta, eutanaisa s-a practicat așa cum descrie și Ionuț Ștefan în – Argumente pro și contra eutanasiei din perspectiva teoriilor teleologice și deontologice (3) – „Deseori bătrânii sau muribunzii erau lăsați să moară prin înfometare tocmai pentru a fi economiste resursele alimentare ale comunității. Este foarte bine cunoscută situația întâlnită în cetatea Spartei, în antichitatea greacă. Dacă se năștea un <<copil cu handicapuri>> era lăsat să moară. Părinții naturali ai copilului erau <<constrânși >> să-și abandoneze copilul.”

 Cumva această abordare a început să se schimbe odată cu ascensiunea creștinismului, care are o altă viziune și înțelegere a vieții, o consideră ca fiind de origine divină, că ea aparține lui Dumnezeu pentru că a creat viața și prin urmare omul nu poate hotărî asupra momentului în care ea se sfârșește.

De altfel, eutanasia pasivă se practică în majoritatea țărilor din lume. Am putea-o identifica în situațiile în care un pacient refuză tramentul sau intervenții chirurgicale care nu sunt dătătoare de speranță în ceea ce privește ameliorarea stăii sale ori prelungire vieții. La fel cazul în care viața persoanei este menținută cu ajutorul unor aparate, iar deconectarea de la acestea înseamnă moartea persoanei.

Dezbaterile cele mai intense legate de eutanasie, de principiile pe care se bazezază ea au devenit tot mai dese în a doua parte a secolului XX, inițiate de către filozofi americani, cei mai mulți poziționându-se în favoarea acesteia.

O caracteristică comună a celor două gândiri e aceea că ambele valorizează și prețuiesc viața și până la urmă din interpretarea acestui principiu apar și diferențele de poziție, mai exact din punctul în care omul se află în imposibilitatea de a-și continua viața, el aflându-se într-o stare accentuată de degradare fizică sau mentală, însoțită de dureri insuportabile ori de o stare permanentă de inconștiență profundă. Altfel spus, elementul comun care separă cele două poziții este raportarea la suferință, la ceea ce presupune ea.

Unii consideră suferința ca fiind degradantă pentru condiția umană și consideră că omul are dreptul să hotărască asupra propriei vieți, să hotărască că poate trăi atâta vreme cât viața este demnă și nu devine insuportabilă. Ceilalți, în virtutea principiului sacralității, consideră că nu putem noi hotărî asupra momentului în care punem capăt vieții, fie că se pot produce miracole, fie că stiința și medicina pot oricând descoperi medicamente sau tratamente care să ducă la vindecare ori ameliorare . Și, în cele din urmă suferința este văzută ca un lucru firesc în viață și că ceea ce trebuie făcut este să se asigure îngrijiri paleative care sa amelioeze starea pacientului. Majoritatea argumentelor invocate de către cele două curente de gândire vin să contraargumenteze poziția părții adverse.

H. Khuse analizând cele două tipuri de eutanasii, activă și pasivă, centrează discuțiile pe trei tipuri de probleme (4):

– există o diferență de ordin moral între situațiile în care moartea este produsă activ și cele în care ea apare pasiv ?

– trebuie folosite toate mijloacele de menținere în viață, „ordinare” sau „extraordinare” ?

– există o diferență de ordin moral atunci când moartea pacientului este direct intenționată comparativ cu cea în care ea apare ca o consecință previzibilă a acțiunii ori inacțiunii medicului ?

În ce privește prima problemă din perspectiva vieții a lăsa pe cineva să moară sau a omorî este un lucru rău, întrucât privează persoana de viața ei, iar în condiții normale persoanele iși prețuiesc viața, iar a continua să trăiască este în cel mai înalt grad în interesul lor. Ori în privința eutanasiei moartea este în cel mai înalt grad de interes al persoanei, pentru ca-l scapă de suferință și de o viața pe care nu o consideră ca fiind demnă de a fi trăită în acele condiții. (5)

Distincția între mijoacele ”ordinare” și ”extraordinare” de menținere în viață este posibilă din pricina evoluției tehnologice care oferă o paletă largă opțiuni. Se pune întrebarea dacă medicul trebuie să facă orice pentru a prelungi viața pacientului cu oricât de puțin și-n acest caz care sunt mijloacele folosite ? Atunci când o persoană refuză mâncarea – mijloc ordinar- este considerată sinucidere, adică o acțiune directă, iar dacă refuză o intervenție chirurgicală riscantă – mijloc extaordinar- nu avem de a face cu o acțiune intenționată de a pune capăt vieții.

A treia problemă presupune a se face o distincție între a anticipa moartea cuiva și a intenționa prin acțiune directă moartea sa. O intenție directă e atunci când pacientul moare în urma unei injecții letale, făcută pentru a curma suferința sa, astfel că efectul este cunoscut anterior inițierii acțiunii. Intenția indirectă o regăsim atunci când, de exemplu, sunt administrate analgezice puternice cu scopul de a calma durerile, dar intervine moartea deși ea nu era anticipată ci mai degrabă probailă.

Dreptul la viață și dreptul la moarte atunci când ele se află în conflict trebuie subordonate interesului persoanei, ceea ce înseamnă că pacientul sau un apropiat al său pot prefera să-și exercite dreptul la moarte dacă soluția este cea mai bună pentru bunăstarea integrală a pacientului. (6)

Dat fiind faptul că viața nu mai poate contiuna în parametrii satisfăcători, pacientul nu are de ales între a-si continua viața și moarte, ci este o alegere între moartea imediată și așteptarea unei morți inevitabile.

Celălalt curent de gândire care respinge eutanasia consideră fiecare persoană are dreptul la viața, aceasta este este un drept permanent. Viața este sacră, dată de către Dumnezeu, în consecință doar Dumnezeu o poate cere, o poate lua atunci când consideră de cuviință. Suprimarea vieții ar reprezenta o încălcare a normelor și canoanelor creștine ce se regăsessc în actul medical.

Ritmul și felul în care în cazul unor bonavi, medicina va descoperi tratamente ori medicamente care să schimbe pronosticul și diagnosticul stabilt la un moment dat, este un alt argument împotriva eutanasierii. Doar o simplă comparație între realizările medicinei la anumite intervale de timp pune în evidență multiplele și diversele soluții idnetificate în cazul diverselor afecțiuni. Atitudinea față de omul aflat în suferință, aproape de moarte, nu este de a-i curma viața pentru a-i sfârși suferința ci de a-i acorda sprijin și ajutor, de a-i facilita îngrijiri paleative care să-i aline suferința.

Din perspectivă creștină suferința are un sens, boala și suferința nu trebuie să-i afecteze sufletul omului care caută viața veșnică. Prin urmare omul cu oricâtă suferință s-ar confrunta nu este îndreptățit să-și ia viața sa ori a unui semen al său, întrucât viața nu-i aparține, nu poate lua ceva ce nu a dat.

Concluzii

Atâta vreme cât va exista suferință până în punctul în care viața nu mai poate fi trăită demn, omul nu-și mai poate realiza menirea. Pentru cei care au această perspectivă, eutanasia va fi un subiect constant dezbătut cu argumente pro și contra. Confruntarea oricărui om cu propria-i moarte, felul în care trebuie să o facă, îi va condiționa atitudinea și compotamentul.

Există încă extrem de multe state, printre care și România în care eutanasia nu a devenit un subiect de dezbatre publică, nu a avut forța să se impună, foarte probabil din motive culturale  specifice .

Eutanasia vă rămâne un subiect neepuizat, dat fiind faptul că ambele poziții au în vedere viața omului ca bunul cel mai de preț, cu ceea ce presupune ea, libertate, demnitate, bunătate și respect pentru semeni ar trebui găsite acele soluții care să satisfacă cerințele la nivel individual și social.

Note