Mergi până aproape de finalul satului, treci de primărie și biserică, până găsești o stradă pe dreapta, indicată de un semn pe care scrie ,,poligon”. O iei la stânga, până vezi un drum agricol în pantă, săpat de roțile grele ale tractoarelor ce trec pe el în fiecare zi. Treci prin bălți, sub malurile deschise, ce abia se susțin de rădăcinile dure ale copacilor, ce au fost inundate, odată, în ape. Acolo, câteva acoperișuri ale unor case umile se văd peste deal.

M-am născut în Tauț, un sat mic din depărtarea județului Arad, am trăit aici cea mai mare parte din viață. Îi cunosc oamenii și-i cunosc locurile. Nu am fost un copil retras. Hoinăream de multe ori cu ceilalți copii prin cotloanele satului, însă, niciodată mai departe. Părinții noștri știau că suntem protejați, cumva, de o cupola care începe odată cu semnul de intrare în sat, și cu cel de ieșire. Însă, cumva nefiresc, deși aflat în sat, ,,pe Mideș” îți era interzis să mergi, ,,poate vă bagă țiganii în sac și vă fură”, îmi amintesc clar cum ne instruia mama unei vecine.

Astăzi, de fiecare dată când treci dealul vezi copii jucându-se prinselea, cățărându-se în copacii de pe pajiște sau îmbrâncindu-se pentru cine a câștigat la ascunselea. ,,Pe Mideș”, ,,cartierul” sau ,,la țigani” trăiesc în jur de douăzeci de persoane, din care jumătate copii. Recensământul din 2011 spune că 0,4% din localnici s-au declarat ca fiind romi. 

Tot potrivit rezultatelor recensământului populaţiei şi al locuinţelor din 2011, la nivel național, 63% din numărul persoanelor care s-au declarat a fi de etnie romă locuiesc în mediul rural. În mod special, în rural, polii de sărăcie și marginalizare se suprapun cu zonele în care comunitatea romă este puternic reprezentată numeric. Conform Atlasului Comunităților Rurale Marginalizate, în 42% din sectoarele rurale marginalizate, procente mari din populație sunt de etnie romă.

  Este posibil ca istoria romilor din Tauț să înceapă încă de la formarea satului, însă nu există datări care să vorbească despre etnie. Ce-i cert este că romii au existat în sat de mai bine de 100 de ani. ,,Erau vremuri în care tati era mic, ei stăteau în bordeie, în pământ”, îmi povestește tata. Pe parcursul timpului, întreaga comunitate romă a fost concentrată în aceeași zonă. Abia după Revoluție două familii au reușit să evadeze din extensie, mutându-se, cu adevărat, în sat.

Și Argentina cu Miloș (adică Maria și Ștefan) au încercat acum câțiva ani să se mute. Casa costa cinci mii de euro, însă speranța că Miloș va câștiga banii necesari, în străinătate, s-a evaporat rapid, odată ce s-a văzut lăsat la o benzinărie de pe autostrada din Ungaria, fără banii promiși în buzunare, sau orice fel de speranță. ,,Am găsit niște țigani din Șiria, de m-or dus până acasă”. 

Acum, încă prinși, Argentina și Miloș îl cresc pe Cosmin, copilul fetei Argentinei, dintr-o căsătorie anterioară. Mama sa l-a lăsat pe Cosmin la bunici încă de când pruncul avea doar câteva luni, fără să îl vadă botezându-se. Ea s-a stabilit cu noul soț și copii în Germania. ,,Tot ce fac îi pentru el, ăsta-i a’ meu”, îl alintă Argentina, iar Cosmin îi știe pe cei doi de ,,tati și mami”.

Argentina este casnică, îl crește pe Cosmin și pe cele trei nepoate ale sale, Marta, Cosmina și Augustina, sora cea mică a Sorinei și fetele sale și a lui Jimmy, nora și băiatul ei cel mare. ,,Așa mi-o dat Dumnezo, să am nepoți, două fete și-un băiat frumos”. Miloș lucrează împreună cu pădurarul de la Șilindia, un sat din apropiere. Pădurarul i-a ajutat de multe ori, cu bani, mâncare și tot ce-au avut nevoie pentru creșterea copiilor. ,,Paduraru-i om bun”, zice Miloș.

În comunism, comunitatea romă din sat se ocupa cu meșteșugurile de fierărit, reparau căldări, găleți sau oale de la țărani. Nu lucrau în CAP-uri, ci mergeau cu turmele de vaci din sat la păscut, sau erau ciobani. 

Azi, Argentina și Miloș primesc ajutor social și se bucură atunci când primesc alocația copiilor, dar și ajutoarele anuale de la UE. Veniturile lor sunt mici, ,,gurile la masă multe”, și nu le este întotdeauna ușor. La Lazăr, magazinul cel mai apropiat din sat, nu mai vor să meargă, au deja prea multă datorie și încearcă să-l evite, pe cât se poate.

Abia după Revoluție, prin 2000 au fost trase fire de electricitate și către ei, când sătenii aveau deja curent electric de câteva zeci de ani. Acum, drumul forestier este singura cale de acces a comunității. Aveau trasată o potecă, prin grădina și gospodăria unei case nelocuite, pe care o foloseau cel mai des, de câțiva ani, mai ales când valea începea să crească, toamna. Vara trecută, proprietarul, tot localnic al satului, a decis să îngrădească zona. 

Ograda îngrădită, până recent potecă de acces

Din toamna anului acesta, în fiecare dimineață, copii din comunitate se udă și își murdăresc ghetele și adidașii încercând să ajungă la școală din sat, la mai mult de un un kilometru distanță. 

Un sondaj recent, făcut de Agenția Europeană pentru Drepturile Fundamentale, spune că aproximativ 80 % din romi trăiesc sub pragul riscului de sărăcie al țării; un rom din trei trăiește într-o locuință fără apă curentă; un copil rom din trei trăiește într-o gospodărie în care un membru s-a dus la culcare flămând cel puțin o dată în ultima lună; iar 50 % din romii cu vârsta între 6 și 24 de ani nu merg la școală.

Cifrele școlii arată că 11 copii din comunitatea romă sunt înscriși astăzi la școală, o clasă întreagă de copii, în comparație cu totalul elevilor școlii. Paula Lela, învățătoare de la școala din sat, lucrează de mai bine de 19 ani aici. În clasa ei au trecut mai mulți copii romi, ce se găseau aproape în fiecare generație. “Am avut câțiva copii foarte buni, iuți la minte și agili. E atât de frumos să vezi un copil care reușește să strălucească, chiar dacă vine dintr-un mediu mai puțin favorabil, cu părinți care nu-l pot ajuta la studiu, fiindcă nu au fost alfabetizați, și în condiții de viață nu neapărat ușoare “.

E dimineață, nepoții Argentinei merg la școală.

Profesorii se plâng primarului de situația copiilor, ce au nevoie de un drum pietruit de ieșire la ulița principală, pentru a nu își mai murdări hainele. Au trecut mulți ani în care comunitatea romă a fost ignorată de conducere, ba chiar blamată sau luată în râs de către săteni, dacă cereau ajutorul autorităților. Pe drumul forestier, în mijlocul serii, femeile din comunitate și-au cărat copii de zeci de ori, în ultimii ani, către ambulanța venită la ieșire de drum, fiindcă aceasta nu avea posibilitatea să intre.

Un lucru care ar fi putut sa-i coste viața s-a întâmplat vara anului trecut, când casa din chirpici a lui Jimmy, fiul Argentinei, și a Sorinei, soția sa, a luat foc din cauza sobei. Autospeciala de pompieri a intrat greu, valea curgea, panta dealului este abruptă. ,,Un foc mare, tăt o ars, nimica n-o mai rămas din ea ”, își reamintește Miloș, din acea noapte neagră.

Comunitatea romă din sat este agreată, însă nu tot timpul tolerată de către anumiți săteni. Atunci când un fermier, care își ține turmele de oi la câțiva metri de casele oamenilor din comunitate, a urinat în singura fântână din zona, în fața Argentinei și a Julietei, opresiunea a căpătat un nou strat, o declarație directă și ofensatoare, pe care comunitatea n-a mai simțit-o atât de rece, până acum.

De cealaltă parte a baricadei, există și săteni care își doresc să ajute colectivul rom. O familie numeroasă care s-a mutat în Tauț, recent, plănuiește să construiască încă o fântână pe Mideș. Pastorul bisericii penticostale strânge bani pentru a-i cumpăra familiei Julietei o casă în sat. De peste o decadă, un grup de tineri baptiști oferă sprijin copiilor comunității rome, dar și altor copii din sat, prin pachete și întâlniri săptămânale.

Drumul de legătură al celor două comunități este încă incert, atât local, cât și național. Există multe întrebări pe care Argentina și Miloș, dar și întreaga comunitate, nu le pot primi. Fie că este vorba de mai multă incluziune socială , un mediu facil de dezvoltare pentru copii din colectiv sau mai multă implicare din partea autorităților