E ora 10 dimineața și în sfârșit mă încumet să mă ridic din pat și să îmi încep ziua. Ies din cameră și mă lovește un miros îmbietor. Ceva așteaptă în cuptor, în timp ce mixerul urlă din bucătărie. Oare ce gătește buni azi? Trec prin living să merg să îi dau bună dimineața după trei sau patru ore de când ea e deja trează. Pe masa de cafea, ca în fiecare dimineață, zace cartea de sudoku, umflată de pixul folosit ca semn de carte. Lângă, ochelarii de vedere cu rama albastră, sunt scoși din tocul din material, cu model oriental, de aceeași culoare ca rama. Laptopul nu e prezent în veșnicul ansamblu, deci probabil stă pe insula din bucătărie, deschis pe YouTube și redând muzică veche, pe care mereu o fredonează. Televizorul, deși nu îl aude din bucătărie, e deschis pe Antena3 și câțiva nefericiți dezbat aprins politică, încă de dimineață. Ajung în bucătărie și o găsesc pe bunica, veselă cum e ea mereu, gătind și fredonând o melodie de care eu nu am mai auzit. Fericită să mă vadă, i se luminează ochii și începe să îmi povestească ce a citit pe Facebook și ce a auzit la știri de dimineață.

Bunica mea, Niculina Ana Ianev, cu una dintre multele pisici pe care le avea când eram eu mică.

Bunica mea s-a născut Niculina Ana Deuțiu, la Turda, într-o zi răcoroasă de toamnă, pe data de 9 noiembrie, anul 1947. Singură la părinți, s-a bucurat de o copilărie frumoasă, plină de atenție și iubire, așa cum oferă și ea acum copiilor și nepoților.

Să fiu singură la părinți a fost și n-a fost pentru mine cea mai mare bucurie, întrucât părinții mei erau foarte grijulii. Îmi aduc aminte că tatăl meu nu suporta să mă vadă plângând, la fel și mama. Lucru care m-a influențat destul de mult .

Buni și familia. De la dreapta la stânga, din față în spate: Buni, tatăl, mama, bunica, bunicul, mătușa și unchiul.

În fiecare zi, ea este cu zâmbetul pe buze. Adoră viața și se bucură de orice mic aspect al acesteia. Are mereu telefonul la ea să poată captura lumea din jurul ei. „Hai să îți arăt ce poză drăguță am făcut”. Flori colorate, pisica cum doarme, cerul aprins, toate sunt pentru ea lucruri frumoase, cu care își alimentează sufletul.

Visul ei adolescentin era să devină medic, fiind influențată de prietena ei cea mai bună – tatăl ei era medic și cei doi frați mai mari se pregăteau să îi urmeze pașii. Cum în tinerețe viața oricui se învârte în jurul prietenilor, medicina devenise un subiect foarte prezent în viața ei. O astfel de profesie cere multă tărie de caracter și un stomac puternic, iar ea a fost toată viața considerată o fire sensibilă de toată lumea – părinți, profesori, iubiți, și mai apoi copii și nepoți.

Ceea ce pe parcus s-a dovedit a nu fi adevărat. Dimpotrivă, am fost o femeie puternică.”

Ascultându-și totuși sfătuitorii și instinctul, a găsit o altă cale în viață. A ales una economică și a urmat Facultatea de Studii Economice, pe numele ei de la vremea respectivă, în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Timp de 5 ani s-a format în această direcție și nu a încetat până nu a ajuns directoare. La terminarea facultății, așa cum se făcea în comunism, a fost repartizată să lucreze la o mare întreprindere, în Hunedoara. La insistențele bunicului meu, Aurel, care îi era deja soț pe atunci, și ale altora, a reușit să se transfere la Cluj, la întreprinderea comercială la care a lucrat apoi 25 de ani.

„Toate produsele de textile și încălțăminte intrau prin întreprinderea noastră și le distribuiam întreprinderilor cu amănuntul, așa se numeau atunci, adică magazine mai mici din județele Cluj și Bistrița, atât la orașe cât și în mediul rural. Produse textile, încălțăminte, confecții, tricotaje, țesături, mercerie, marochinărie – de toate ne ocupam noi. Eu mă ocupam de contractări.”

Contractările erau organizate de Ministerul Comerțului în colaborare cu Ministerul Economiei, la care participau toate întreprinderile de profil din țară.

Buni și doi colegi, în timpul contractărilor de la Constanța, făcându-și poză cu marea înghețată.

Toată viața a demonstrat lumii că este o femeie mult mai puternică decât se vede pe exterior. La fel și în carieră. A început de jos, ca toată lumea, a fost formată profesional în cadrul întreprinderii pentru care lucra, ca mai apoi să devină prima femeie director din cadrul acesteia.

„Am fost formată de la început, nu numai profesional, ci și din alte puncte de vedere. Așa se făcea. Trebuia să fii în primul rând un om tare. Deși lumea mă subestima, s-a dovedit că totuși am fost destul de hotărâtă încât să duc treburile la căpat.”

A urmat cursuri de calificare în domeniul comercial, numite reciclări în termeni comuniști. Se făceau odată la 2-3 ani și erau organizate de Minister, de obicei la București – așa a început să își descopere și pasiunea pentru călătorie. La aceste cursuri mergeau doar cei recrutați pentru a fi viitoare cadre de conducere. Mai apoi, a urmat și niște cursuri speciale de formare profesională pentru cadre de conducere.

„Nemaivorbind că trebuia să fii membru de partid ca să ajungi sus. La început am fost mult ajutată de colegi și de tot restul colectivului. Îmi spuneau Micuța, pentru că eram cea mai mică ca vârstă din echipa lor, ca mai apoi, în decursul timpului, trecând de la Șef de birou, la Șef de serviciu și, în final, la Director comercial, să-mi spună Mămica.”

A lăsat o amprentă semnificativă în urma ei, în inimile tuturor oamenilor cu care a lucrat, cum face cu orice om întâlnește. De fiecare dată când se întâlnește cu un fost coleg de muncă, fost subaltern sau chiar și șoferul care o plimba prin tot orașul, este întâmpinată cu căldura pe care ea o oferă oamenilor. „Trebuie să fi fost o directoare de treabă, din moment ce lumea se bucură când mă vede. În continuare mă tratează cu respect și mi se adresează cu doamna sau doamna Directoare.”

Ca orice lucru bun în viață, deși a avut o carieră de care este foarte mândră și pe care nu ar schimba-o pentru nimic în lume, a venit cu sacfricii, mai ales pe plan familial. Deplasările pentru contractări au făcut-o să petreacă multe cine în familie, serbări și julituri departe de casă. Totuși, a avut susținerea bunicului meu toată viața, cu toate că nu era cel mai fericit cu situația. Era dificil, căci el rămânea și câte două săptămâni singur cu cele două fiice ale lor – mama și mătușa mea – Raluca și Mihaela. Astea erau momentele în care se decidea cine este bucătarul mai bun al familiei.

„Îmi aduc aminte că, la un moment dat, după ce am lipsit de acasă vreo două săptămâni, fiind plecată la contractări, la întoarcere Mihaela, fiica mea cea mică, mi-a zis: Mami, știi ce, să nu mai faci niciodată tu de mâncare spanac și piure de cartofi, pentru că tată așa de bune le face, ceea ce îmi dovedea că, săraca, uneori era poate și foarte flămândă.”

Ca orice altă bunică, și a mea se mândrește la toată lumea cu familia ei. Cei mai deștepți copii, cei mai frumoși nepoți, ai ei sunt. Raluca și Mihaela sunt fiicele ei dragi, pe care, bineînțeles, le consideră perfecte. Îi seamănă foarte tare. Raluca are determinarea și ambiția ei, la fel și entuziasmul de a cutreiera lumea. Mihaela, în schimb, are mai mult din latura artistică și spiritul creativ al mamei sale. Diferența dintre ele este de șase ani. Miha, fiind mai mică, a profitat de situație și voia să fie răsfățata familiei, exact ca mama ei. Amândouă au urmat Liceul de Științele Naturii numărul câtva, actualul Onisifor Ghibu, din Cluj-Napoca. Locuiau la câteva străzi distanță de el și în pauze sau după școală, poate și în ore, își petreceau timpul cu colegii pe strada din fața casei.

După liceu, Raluca a urmat Facultatea de Chimie, încă se întreabă de ce, iar acum este Manager de Asigurarea Calității la o mare companie farmaceutică. Are un soț, pe Sorin, de la care a preluat numele de Mariș, și o fiică, pe mine. Duce o viață plină de călătorii și aventuri, la fel ca mama ei. Locuiește în Cluj-Napoca împreună cu familia, în aceeași casă în care buni locuiește de mai mult de 15 ani – doar că acum e renovată.

Raluca și o colegă de muncă, în anii de început ai carierei sale, când încă lucra în laborator.

Mihaela a început Facultatea de Arhitectură la Cluj, dar după anul 3 a plecat cu un contract de muncă în Statele Unite pentru vară și locuiește acolo de peste 20 de ani. Acolo și-a cunoscut soțul, pe Dennis, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. Acum sunt căsătoriți și au doi copii, pe David și Robert. Singura condiție ca ea să rămănâ acolo a fost pusă de tatăl ei – să termine Facultatea de Arhitectură și să își păstreze numele de fată. Acum Mihaela Ianev-Cajigas, lucrează în arhitectură și design pentru o companie mare din Chicago, ca manager.

Mihaela și Dennis la picnic.
Mihaela în prima lor locuință din Chicago.

„Am fost o familie fericită, în ciuda greutăților care erau atunci. Am avut și zile bune, am avut și zile rele grele.”

Adevăratul greu a venit la câtva timp după pensionarea bunicului meu, când a început să se simtă din ce în ce mai rău. Fiind doar un copil, am foarte puține amintiri din acea perioadă. Am totuși întipărită în minte imaginea bunicului meu stând în fotoliul adâncit în care stătea toată ziua și se uita la televizor. Nu mi-l aduc aminte zâmbind prea des, dar îi văd mustața cenușie, puțin îngălbenită de la țigări. Bunica avea grijă de mine de când ieșeam de la grădința de la capătul străzii, până când venea mama după mine de la muncă să mergem acasă. Indiferent de situație, că o trimitea bunicul după țigări sau alcool, că mai ridica vocea la ea, că trebuia să îl ajute să se deplaseze, mai eram și eu pe capul ei, nu era niciodată tristă în fața mea. Mi-o amintesc la fel de luminoasă și caldă cum e acum.

Bunicul meu și cu mine.
Fotografii cu bunicul de dinaintea bolii.

„A avut o boală degenerativă și asta a durat câțiva ani, sfârșindu-se printr-un infarct. După aceea mi-a fost foarte greu o perioadă. Raluca și familia erau mutați pe atunci la București, iar Mihaela avea viața ei în America. Eram singură în casa asta mare. Am început să mă să-mi caut niște preocupări după ce am ieșit și eu la pensie și m-am regăsit în special în pictură.”

L-a moștenit pe tatăl său, care avea o caligrafie excelentă. Pe vremea aceea se punea mare preț pe această abilitate, iar el avea un scris foarte frumos. De câte ori merge în State, participă împreună cu Miha și cu prieteni de acolo la un club de pictură, unde exersează pe diverse teme. Deși nu mai practică acest hobby așa de des, are în cameră cutii pline de carioci, creioane, acuarele, pixuri și cărți de colorat. Pe lângă destinderile artistice, întotdeauna are lângă ea cartea de desfăcut sudoku. Niciodată nu o văd cu o carte abia începută sau pe terminate. Mereu pixul este pus la mijlocul cărții.

„Vreau să cred că pasiunea asta pentru desen și pictură se moștenește mai departe. Mihaela a avut înclinații spre desen, spre deosebire de Raluca, căreia trebuia să-i facem noi desenele pentru școală. Și ție, Mara, îți place să experimentezi cu arta: fotografie, mici meșteșugării, bijuterii, desen. La fel și David, îi place să picteze și să deseneze.”

Picturi făcute de bunica mea. Îmi amintesc cu drag toate pciturile pe care le realiza – flori colorate, care mai de care.

„Iubesc foarte mult florile. Îmi place să le colorez frumos, în nuanțe vesele. Îmi plac în special florile galbene.”

Bunica mea la un curs de pictură, în Chicago. Februarie 2012

Când bunica îmi povestește despre viața ei, întotdeauna îmi dă impresia că a trăiat două vieți diferite – una în care s-a bucurat de o viață de familie frumoasă, o carieră împlinită, excursii cu cortul care durau și 15 zile și vacanțe la ski prin toată România și una în care călătorește prin lume singură și își împarte timpul între familia din America și familia din țară. La puțin timp după moartea bunicului meu, ea și-a început cea de-a doua viață. Prima dată când a călcat pe pământ american a fost în 2011, când s-a încumetat să își urmeze visul și a pornit singură în călătoria peste ocean. Clădirile care ating cerul și mulțimile interminabile de oameni au fost un șoc pentru ea. Era de parcă a ajuns într-o altă lume, o lume pe care acum o iubește nespus de mult.

După primul voiaj, au urmat multe altele: Paris, Roma, Las Vegas, Los Angeles, Sedona, Marele Canion, dar, dintre toate, un loc îi va rămâne mereu imprimat pe suflet.

„Dintre toate locurile pe care le-am vizitat din lumea asta, cel mai mult m-a impresionat San Francisco. Acolo m-am simțit ca acasă. Nu știu de ce, dar întotdeauna am avut atracție spre mare și ocean. În momentul în care eram pe malul oceanului, am avut un sentiment puternic de déjà vu, parcă trăiam acolo de când lumea. Cred că probabil în altă viață am trăit acolo sau am visat să trăiesc acolo. Mă gândesc mereu cu nostalgie la acel loc și aș vrea să-l mai vizitez.”

Bunica mea trăiește fiecare moment al vieții la maxim. Se bucură de orice lucru mărunt. E genul acela de persoană care face poze la fiecare apus. Și o admir pentru lucrul ăsta. Sunt sigură că de la ea am moștenit dorința de a-mi aprecia viața și de a fi bună cu lumea din jurul meu. Are mereu telefonul pregătit să facă poze. Modul în care ea vede lumea este unul simplu, dar în care totul este frumos. Îi place să stea la povești cu orele, să cunoască prieteni noi, mai ales pe prietenii mei, cărora li se prezintă ca „Buni, eu sunt buni.” Oricât de grele i-ar fi unele zile și oricât de mult timp ar trece, nu își schimbă sub nicio formă personalitatea radiantă. Iubește la fel de mult florile, copacii, marea, oamenii, copiii, pe pisica noastră, Zora, și pe câinele nostru, Aqua. Poate chiar iubește aceste lucruri din ce în ce mai tare pe zi ce trece.

„Dacă trag linie, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face totul la fel. Copilăria, școala, facultatea, căsnicia, familia, cariera – pe toate le-aș face la fel, cu bune și cu rele.”

Bunica și bujorii din curte
Țestoasa și una dintre pisicile pe care le avea când eram eu mică
Poze făcute de bunica