O să-i spun simplu: Domnul X.
O să vă întrebați poate de ce e special Domnul X de m-am gândit să scriu despre el? Poate pentru unii nu ar fi cu nimic special , însă pentru alții este un model de voință și perseverență, un impuls, o motivație…
Face parte din generația ,,decreteilor¨. Pentru cine nu știe ce înseamnă asta, am să explic că este generația parinților noștrii, adică acea perioadă , începând din vara lui ’67, în care au venit pe lume peste 2 milioane de copii, înurma politicii ceușiste de interzicere a avorturilor.
S-a născut într-o familie simplă, care s-a luptat din greu să trăiască decent. Principala preocupare a familiei era ce vor pune mâine pe masa pentru cei patru copii și nu chestiuni de școala și educație, de suflet, de bucurie, de apreciere. Fiind băiat, și al doilea născut, a trebuit să se implice de foarte mic la toate treburile gospodăresti. In timp ce alți copii se jucau pe stradă, el trebuia să păzească porcii pe margine drumului. Când alți copii mergeau acasă după orele de școală, el mergea împreună cu tatăl lui să adune din gunoaie resturi de mâncare pentru animale. Când alți copii învatau, el trebuia să-și ajute tatăl să adune lemne din pădure sau la alte treburi gospodărești, așa că nu e de mirare că nu s-a descurcat niciodată bine cu învațătura. Mai târziu, adoleșcent fiind, mergea cu bunica lui s-o ajute la curațenia scărilor de bloc și mai apoi mergea să descarce vagoane de marfă în gară. Primea întotdeauna de acolo fie un săcut de fasole, fie de grâunțe pentru găini. Orice era bine venit pentru familie. Locuiau într-un orașel mic, unde toata lumea se cunoștea cu toata lumea și se simțea umilit atunci când își întâlnea colegii, dar nu avea de ales. Părinții nu i-au dat niciodată de ales. Era cel mai mare și mai în putere dintre copii si familia trebuia să mămânce. Tatăl, cu stilul lui milităros, n-a ținut niciodată cont de dorințele copiilor, de posibilitățile lor, de psihicul lor sensibil, de nevoia lor de afecțiune. Nu a existat decât datoria. Datoria față de familie și față de bucata de pâine care trebuia asigurată zilnic…
Cea mai frumoasă perioada din copilărie și adolescență a fost atunci când, la 16 ani, a plecat într-un alt oras să urmeze o școală profesională de mecanici auto. Era idealul la care aspirau astfel de familii în privința educației copiilor: o școală profesională de croitorie, pentru fete, și pentru baieți, de mecanici auto.
Obișnuit fiind cu greutățile vieții, nu i-a fost deloc greu să se adapteze vieții de cămin, de trai în comun, de mâncat la cantină. Era un băiat frumos, puternic și descurcăreț și se simțea apreciat de colegi și mai ales de colege. Acolo, în cei aproape doi ani, nu a mai avut decât o singura responsabilitate: aceea de învata o meserie.
S-a întors acasă și s-a angajat la atelierul mecanic din oraș. A început să câștige primii bani și să aibă încredere în el, să nu se mai simtă umilit de societate. Au venit și primele aprecieri, de la locul de muncă, atunci când, cel mai tânăr fiind, a fost propus la prima. A primit o primă de 5.000 de lei, o sumă considerabilă pe atunci, pentru că a conceput un model de a croi materialul de tablă, din care se faceau niste piese, astfel încat societatea a facut o economie considerabilă cu materia primă.
Anii ¨90 au venit cu dorința lui, ca și a tuturor tinerior din acea perioadă, de a pleca în străinătate, la munca. In ciuda sfaturilor tatălui lui, care l-ar fi dorit lăngâ casă, a facut acest prim pas. A plecat în Yugoslavia. Fără bani, fără cunoștințe, doar cu o imensă dorință de a reuși. Ar fi o întreagă poveste despre această prima experiență, de la sfaturile pe care le-a primit de la oameni, în autobuzul cu care a călătorit, până la reținerea actelor de către primul angajator, care nu dorea să-l lase să mai plece. Am să mă rezum însă la a spune că în cei doi ani cât a stat acolo, a avut noroc să întalnescă oameni deosebiți și să le invețe limba, sârbește, care l-a ajutat enorm mai apoi.
S-a întors acasă cu o mașina și cu ceva bani, motivat de o singură dorință: să plece mai departe. Era un obiectiv greu de îndeplinit, având în vedere că atunci, la începutul anilor `90, nu se putea ajunge în occident decât cu viza, care nu era foarte ușor de obținut.
Prima încercare nu a fost reușită. A plecat de acasă, la stop, îmbracat elegant, cu 20 de mărci germane în buzunar ți cu o gentuță de mâncare. S-a strecurat ilegal la graniță, fără viză, trecând în mâini peste un pod. A ajuns până în Austria, dar acolo a fost prins, a fost închis pentru câteva zile și apoi trimis acasă, în România.
Intâmplarea nu l-a demoralizat. Din contră. Dorința lui de a pleca a devenit și mai puternică. Ocazia s-a ivit nu după mult timp. Un cunoscut, student la teologie, știindu-i dorința, i-a propus să meargă în locul lui, într-o tabară organizată de biserică, la Taizé, în Franța, la aproximativ o oră- două de Paris. Nu a stat pe gânduri. Era trenul lui și nu avea de gând să-l piardă.
Iată-l în Franța, într-o tabară religioasă, el crescut ateu. N-avea nicio importantă. Direcția lui era alta. Nu i-au trebuit decât cateva zile ca să culeagă informații și s-a oprit la Paris. Nu cunoștea limba franceză, nu avea bani, nu avea cunoștințe. Avea doar ceva experienta, stia o meserie si avea o dorinta nemasurata de a reusi. Si a reusit. A dormit mai întăi în iarbă, sub un pod, a mâncat din mila oamenilor. Mai apoi, din primii bani câstigați și-a cumpărat o mașină, o dubă, în care putea locui. Dormea înfașurat într-un covor persan, aruncat de francezi, care însă nu era suficient pentru a-i ține de cald.
Fiind foarte harnic și întreprinzător, nu i-a fost greu să-și găsească de lucru. Mai întai a lucrat la un particulat, într-un atelier de reparații auto, dar și-a dat seamă ca ar fi putut câștiga mult mai bine lucrând în construcții. Șansa lui a fost faptul că știa sârbește și a reușit să se strecoare pe lângă sârbii care trăiau în Franța cu forme legale. Era un risc enorm, să fie prins și trimis din nou acasa, dar sârbii, vazându-l deosebit de harnic și de serios l-au ajutat să se dea de-al lor. Erau oameni simplii ca și el, calzi și primitori, obișnuiți cu greutațile vieții, fiind plecați de acasă din cauza războiului care a destrămat Yugoslavia. I-au oferit prietenie, la nevoie adăpost și mancare și, cel mai important, i-au oferit posibilitatea să muncească. Stând printre ei și vorbindu-le limba, nici nu a reușit să învețe franceză, aproape doi ani. A muncit din greu și a adunat ban cu ban. Pentru a economisi 20 de centime, mergea să cumpere pâine de la brutaria de pe urmatoarea stradă. Nu și-a uitat nici familia. A trimis bani acasă, la ai lui, ca să plăteasca conectarea la gaz și la canalizare. După câțiva ani și-a adus și fratele mai mic să muncească alături de el. Iși permitea dejă să plătească o chirie, să-și cumpere haine elegante, de la second și să iasă în week-end. A rezistat așa, fără acte, cu frică de a nu fi prins de autorități, aproape cinci ani. Dorul de casă și dorința de a-și face o familie l-au determinat însă să se întoarcă acasă, în România. Devenise un tânăr matur, frumos, elegant, cu ceva bani puși de-o parte, cu multa experiență și cu dorința enormă de a reuși acasă, pe cont propriu.
S-a întors în România în toamna anului 1997. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și cumpere o firmă. O plasă de hârtii. Și să pună întrebări. Ce putea să facă? De ce este nevoie în România? Cum s-ar putea câștiga bani? ,,Binevoitori“s-au găsit imediat. Il știau cu bani. Au venit tot felul de propuneri: să cumpere nu știu ce terenuri, cu acte dubioase, să facă o fermă de porci… Și a facut-o. A plecat de la porcii din copilărie și s-a întors tot la porci. Bine înteles ca fiind o afacere demarată la sfatul unui ,,binevoitor“, a rămas rapid fară o mare parte din bani și a fost nevoit să se întoarcă în Franța, la nici un an de la revenirea acasă. Nu a fost greu să se întoarcă. Avea cunoștinte, avea bani, cunoștea limba. S-a intors și a muncit, de data asta motivat de dorința de a reveni acasă și de a demara o noua afacere. Știa acum, oarecum, și cum evoluaseră lucrurile în Romania. In cele câteva luni cât a mai stat în Franța, în `98, nu a făcut alceva decât să muncească, să economisescă bani și să caute. Ați auzit de vreo afacere demarată cautând în Pagini aurii? Ei bine, Domnul X, așa a facut. A început să sune. Și să sune. Și iar să sune. Până într-o zi… Cineva, de la capătul celălalt al telefonului, îi dădea întâlnire, undeva, înt-o localitate din centrul Franței.
Ziua mult asteptată sosi. Se îmbracă, ca de obicei, elegant și porni la drum. S-a întâlnit cu doi domni, mai în vârstă, cu care a vorbit de toate. De la politică, la probleme de viață, despre România și despre Franța, despre ce ar avea nevoie și au concluzionat: era clar că Domnul X nu se pricepea la nimic în domeniul lor, dar cei doi domni au vazut dincolo de toate astea. Au vazut un tânăr serios, cu o dorință nemasurată și cu voința de fier și s-au hotărât sa-i dea o șansa. I-au prezentat fabrica lor și i-au explicat care sunt cerințele pentru produsul pe care îl doreau. Acesta a fost începutul. De la o plasuță de acte, cât a însemnat la început firma, multa dorința, munca și perseverența, nopți nedormite, Domnul X a reușit să-și construiască propria hala de productie, să o utileze, să producă pentru export, să nu se mai teamă pentru ziua de maine.
Povestea nu se încheie aici, dar, timpul care a trecut de la tinerețea Domnului X până acum l-a ajutat să acumuleze și mai multă înțelepciune, realizări și o familie frumoasă.