E ora 2:05 dimineața. Afară se aud mașini, voci înfundate de oameni. În ușă se aud bătăi din ce în ce mai puternice. În casă e liniște; copii și părinții dorm grămadă. Bătăile se îndesesc și tata, fără să știe cine-i, deschide ușa. Curtea-ntreagă e înconjurată de milițieni, iar o parte din ei intră în casă. Cu privirile și vocile reci, milițienii ordonă oamenilor să iasă afară. Ofițerul cu mitralieră își verifică listele, verifică chipurile copiilor, ale părinților, semnează în hârtiile infinite de nume și-i împinge pe oameni în mașină. E noapte, dar satul nu mai doarme; e cuprins de strigăte de groază. Spre zori, mașinile pornesc și casele rămân pustii în urmă.
În 1949, Olimpiada și Timofei Țepordei primesc o înștiințare de la oamenii din sat că urmează să fie deportați în Siberia, alături de cei șase copii ai lor. Peste câteva zile, se ivesc soldații la poartă. Miron, fiul cel mare al familiei, în vârstă de 14 ani, le zice că părinții sunt plecați. Soldații vin a doua oară. Miron le spune că părinții lui sunt în satul vecin. A treia oară, însă, e fără noroc. Militarii înarmați intră în curtea familie și încep să amenințe copii că vor fi deportați. În tot acest timp, Olimpiada și Timofei sunt ascunși în râpa din spatele casei. Auzind cele zise de soldați, aceștia își fac cruce, se îmbrățișează și-și zic printre lacrimi: Plecăm acolo, unde o să ne ducă copiii noștri și Dumnezeu ne va purta de grijă. Casa rămâne pustie, cu patru cai, două vaci, doi boi. Olimpiada și Timofei Țepordei, alături de cei șase copii ai lor, Miron (14 ani), Ana (12 ani), Natalia (8 ani), Mitya (7 ani) și gemenii Vasile și Constantin (7 luni) sunt urcați cu sila în mașini, în miezul nopții, și duși spre Chișinău.
În 1945, în satul Corjova, raionul Criuleni se înființează primul soviet sătesc de deputați ai norodului (poporului). Președinte este ales Anton Ojog, dar nu rămâne în funcție pentru prea mult timp. În 1949 este inclus în lista chiaburilor și, împreună cu fiica mai mare, Maria, e deportat în regiunea Irkutsk, la urșii albi.
Trei luni de suferințe
La Chișinău, Olimpiada și Timofei, alături de copii și alte familii de deportați, sunt urcați în vagoane de vite și duși spre Republica Autonomă Buryatia, satul Narîn, raionul Zaigraiev. În jurul lacului Baikal merg trei luni de zile, fără apă, fără mâncare. Singurul lucru pe care-l primesc este un pește sărat, iar când se oprește trenul, lumea-ntreagă se năpustește asupra băltoacelor cu apă ca să-și potolească setea.
În astfel de condiții e o loterie între viață și moarte. Unul dintre frații gemeni ai familie Țepordei, Constantin, în vârstă de doar 7 luni, își pierde viața pe drum, în tren, dar nu li se permite să-l înmormânteze nici măcar pe marginea drumul, ci îl aruncă la un popas, într-o câmpie parcă infinită.
Ajunși în Siberia, oamenii primesc o baracă din bârne mari drept locuință. E frig, sunt -53 de grade. Timofei caută lut și paie ca să lipească prăvălia pe dinăuntru, să fie cald. Tot el construiește și o plită cu sobă, iar oamenii din jur se adună și privesc ca la ceva nemaivăzut casa lipită pe dinăuntru.
Timofei Țepordei muncește la tăiat lemne. În fiecare dimineață e luat sub armă de ofițeri. Olimpiada îl îmbrățișează mereu înainte de plecare, pentru că nu se știe dacă taie și cade vreun pin peste el, și n-o să-i mai permită să-l vadă; va rămâne acolo, de hrana urșilor.
Valentina Țepordei e născută acolo, în mijlocul taigalei. Frământă aluatul pentru cozonaci, pentru că mâine va merge la Chișinău, să-și vadă copii. Frământă, cu lacrimi în ochi, și amintirile, și dorul de părinții ei demult plecați, povestindu-mi despre destinul lor nemilos.
În 5 martie 1953, mama Valentinei, Olimpiada, visează că în curând se va sfârși calvarul. În aceeași zi, radioul strigă, parcă mai tare ca niciodată, ca Stalin moare. Fiind însărcinată în luna a opta, de bucurie, Olimpiada aduce pe lume o fetiță. Nu i-au permis să declare copilul în 5 martie, pentru a nu sărbători în aceeași zi cu moartea lui Stalin, îmi povestește Valentina. Ofițerilor nu le pasă de starea copilului, pentru că cei deportați sunt doar niște deținuți, fără drepturi.
Mămăliga din coajă de mesteacăn
Oamenii gospodari rămân gospodari oriunde ar fi. Așa familia Țepordei rămâne o familie, chiar și la capătul lumii. Dar să găsești de-ale gurii în taiga e cel mai greu. Odată la câteva luni, deportații din Buryatia primesc pachete de acasă, cu porumb, grâu, pâine. Dar pentru opt guri, acestea nu sunt de ajuns. Timofei caută coajă de mesteacăn, construiește o râșniță unde pune grâul, porumbul și coaja, ca să fie mămăliga mai mare și să ajungă pentru toți. Ca să le potolească setea, Olimpiada le face copiilor cvas, pentru care arde două pâini și le folosește drept ferment. După câteva luni, autoritățile decid să le dea câte 150 de grame de pâine neagră, dar nimic mai mult.
Pentru cei mari și mici deopotrivă, supraviețuirea este o provocare. Vasile, fratele Valentinei, merge la școală în Siberia. Pentru că e periculos să pornească pe jos, în -50 de grade, și pentru că ai lui abia dacă primesc câțiva bănuți ca să supraviețuiască, el se agață de locomotivă, ca să nu-și ia un bilet de tren. Dar e frig și gerul e peste tot. Vasile alunecă de pe scara trenului și e târât de acesta până la una dintre opriri. Autorităților, însă, nu le pasă. Nu le oferă nici un fel de ajutor medical. Singura soluție e untura de bursuc, pe care mama lui Vasile o ține pentru astfel de cazuri.
După moartea lui Stalin, unii dintre deportați pot să vină acasă. Drumul din Siberia, spre casă, pare neașteptat de scurt. La întoarcere, însă, familiei Țepordei îi este interzis să revină în satul de baștină. Casa lor din satul Cîrpești e transformată într-un depozit de cereale. Li se dă o bucată de pământ în satul Lingura. Acasă, însă viața nu este mai ușoară. Copilărie nu am avut. De îndată ce ne-am întors din Siberia, am început să lucrez. Aveam vreo cinci ani și căram apă pentru lucrătorii din câmp. Căldarea era prea mare și, fiind din metal, îmi lovea picioarele, iar rănile niciodată nu se mai prindeau, spune, emoționată, Valentina.
Bilet de deportat
Când începe vara, Valentina merge să pască cârlanii satului, pentru care primește o rublă. Așa face vreo 60 de ruble în trei luni, din care-și permite să-și ia câte ceva de școală. Timofei împletește coșuri, iar Olimpiada – mături pe care le vinde în satul vecin, ca să le ia copiilor haine.
Nu sunt vremuri ușoare. Nici mâncarea nu e ușor de găsit. În vara anului 1961, Valentina se trezește dis-de-dimineață ca să prindă rând și să ia pâine. La magazin, rafturile sunt goale, se dă doar jumătate de pâine, cât o cărămidă, cu mazărea întreagă în ea.
Valentina împlețește cozonacii de Crăciun și își aduce aminte de iernile din copilărie. Zăpada e de doi metri. Ea și surorile ei topesc troienele imense ca să se spele pe cap. La cadouri nu le stă gândul. Valentina și fratele ei nu primesc nimic de Crăciun. Dar el are mereu grijă de ea. Ca să o păzească de vântul rece de primăvară, el o culcă în șanț și îi dă stanii lui din lână. Când mă trezeam dimineața, îl vedeam departe, în câmp, și mă bucuram că m-a lăsat să mai dorm puțin, își amintește Valentina.
În 1987 sunt reabilitați cei deportați. Valentina și frații ei primesc 1000 de ruble pentru a compensa pagubele și averea lăsată în urmă. Acum, statul nu contribuie cu nimic la restabilirea și despăgubirea deportaților. Oamenii uită paginile negre din istorie. Valentina îmi povestește, zâmbind amar, că primește o alocație de 750 de lei (cca. 186 de roni) drept despăgubire pentru coșmarul prin care a trecut, 750 de lei care abia îi ajung pentru mâncare.
Am primit un bilet de deportat, care oferă și servicii medicale gratuite. Peste tot unde m-am adresat, oamenii au pufnit în râs, reproșându-mi că aici nimeni nu vine cu reducere, îmi zice Valentina.
În ciuda oricărui obstacol, Valentina reușește să termine două facultăți. Așa devine profesoară, cu mai mult de 25 de ani dedicați sistemului educațional. Ea își dorește să scrie o carte despre cele întâmplate, așa încât să nu se uite niciodată despre acele vremuri.
În prezent, nu se cunoaște o cifră exactă a numărului de persoane care au avut de suferit de pe urma deportărilor, estimându-se că ar fi vorba de sute de mii de oameni (Moraru, 1995).
Surse bibliografice:
Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Chișinău, 1995, pag. 391
