Elena, așezată în fața reflexiei propriilor răni, a propriilor umbre, care au măcinat-o de la începutul vieții. Cine ar fi fost fără rănile copilului ei interior? Cine i-ar fi putut oferi căldura unei familii funcționale, pe care nu a avut-o?
UNICUL SCOP AL COPILULUI ABUZAT
Decorul copilăriei Elenei a fost marcat de familia disfuncțională în care s-a născut. Aburile psiho-emoționale și cele fizice au creionat realitatea adultului care nu a mai avut abilitatea de a distinge iluzia de adevăr. Conceptul de umilință luau în mintea Elenei doar forma abuzurilor îndurate în copilărie.
“Credeam că umilința înseamnă doar să fii lovit, făcut în toate felurile, credeam că un bărbat își poate umili soția doar prin violență fizică, injurii și infidelitate, nu credeam că pot fi și alte moduri de a manipula pe cineva”.
Pronfunzimea durerii unui copil atunci când nu primește iubire, atunci când asistă la violență îi oferă în viață un scop unic, acela de a nu repeta discursul familial. Ceea ce se poate, petrece, cu adevărat, poate fi cu atât mai periculos pentru viața și psihicul adultului. Din încercarea de a căuta un alt traseu, opusul peisajului familial, fără a vindeca răni profunde, și cu orice preț, sunt materializate în forme înșelătoare, persoane, situații mult mai dureroase, dar care sunt observate foarte greu. Un copil rănit, abuzat fizic și psiho-emoțional își poartă permanent vulnerabilitatea față de forme diverse de manipulare.
“Când am ajuns la maturitate, eram o pradă foarte ușoară pentru orice persoană care ar fi putut să mă manipuleze pentru a obține ceva de la mine. Eram foarte, foarte slabă.”
Lipsa unei analize clare au determinat proiecția unui drum dificil, în care Elena nu a simțit că este sufficient de capabilă sa decidă în numele ei, independent. Ceea ce a îndurerat-o în anii copilăriei au adus în sufletul Elenei motivația de a găsi ceea ce a pierdut, sau ceea ce nu a avut niciodată.
“În familia mea nu va fi niciodată așa! Eu voi face să fie diferit!”
Dar cât de diferit a fost, de fapt? Toleranța la abuz mai face posibilă conștientizarea lui?
Iubirea și neiubirea arată acum la fel
“Mama mea credea că iubirea pentru mine însemna să îmi ofere o familie. Oricum ar fi “familia” aceasta, mama mea lupta pentru ea cu orice preț. Chiar dacă tata se îmbăta și ne lovea, iar a doua zi ne spunea că ne iubește. Eu o apăram, tata ne lovea pe amândouă, apoi. Dar ea nu m-a apărat. Ea credea că fără el s-ar fi sfârșit lumea, că el înseamnă tot și siguranța mea nu a contat. ”
Dependența emoțională a mamei a fost singurul model pe care Elena l-a observat în cadrul relației de cuplu a părinților ei. Faptul că era lovită și lipsită de apărare i-au indus, în mod inconștient, convingerea că nu merită iubire, afecțiune și grijă.
În adolescență, dependența de nicotină era o victorie pentru ea. Putea face ceva fără acordul părinților abuzivi, iar în ciuda interdicțiilor impuse de aceștia, ea continua să fumeze, considerând asta un act de rebeliune, un câștig în lupta cu părinții ei.
“Când au aflat că fumez, m-au lovit. O săptămână nu am putut merge la liceu din cauza loviturilor tatălui meu. Aveam vânătăi pe față și corp. Am fost singură chiar și la un medic neurolog, mă lovise la cap. Dar am continuat să fac la fel. Îmi repetam în minte că ei nu mă mai pot controla, că așa pot câștiga în fața lor. Deși îmi făceam rău, credeam că merită, doar pentru nu a mă mai simți slabă.”
Din perspectivă psihologică, dependențele de orice natură reprezintă o distragere de la durerea emoțională. Astfel, Elena folosea nicotina drept armă cu care instrumenta dinamica de putere și control care guverna relația cu proprii părinți, dar și pentru a manifesta frustrarea generată de mediul toxic, din care voia să scape.
În aceeași perioadă l-a întâlnit și pe cel ce urma să-I devină soț. Deși nu era consecvent și o rănea emoțional în repetate rânduri, faptul că nu o lovea și îi vorbea frumos o mulțumeau.
“Era tot ce visam eu și nu am mai fost atentă la alte detalii. Îmi formasem bula mea și nu vedeam altceva, nu îmi dădeam seama că poți fi rănită și înșelată fără să fii agresată fizic. Când aveam doar 6 ani, tata m-a lăsat să ies în parc să mă joc, fără să mă certe cum ar fi făcut de obicei. Dar mi-ai pătat rochia afară și când am urcat, el, foarte relaxat și neașteptat de blând, mi-a adus schimburi la ușă. Observam atunci o perche de pantofi pe care mama nu îi avea. Am crezut că i-a luat ei un cadou. Când mama s-a întors de la muncă, i-am povestit despre noii pantofi și atunci ei au început să se certe. Ceea ce eu credeam a fi cadou pentru mama erau, de fapt, pantofii altei femei. ”
Așadar, treptat și nebănuit la vremea aceea, dependența emoțională față de fostul soț a început să preia contur. Necunoscând împlinirea nevoilor umane profunde, judecata Elenei a fost umbrită de posibilitățile materiale asigurate de fostul ei soț, ignorând nevoia de afecțiune, de sinceritate și comunicare sinceră. Din visul frumos care i-a fost livrat, în care nu exista violență fizică, ceea ce era suficient pentru ea, Elena a conștientizat că se află într-un coșmar în care este abuzată verbal, emotional, în care nu poate distinge ceea ce simte cu adevărat și ceea ce își dorește de la o astfel de relație. Infidelitatea nu ar fi determinat-o să părăsească relația, căci, oricum, nu a crezut vreodată despre ea că ar merita să fie iubită, iar toleranța ei la durere și neîmplinire era foarte mare. Ce poate fi mai rău decât povestea copilăriei ei? Abuzul fizic era singurul pe care nu l-ar mai fi putut îndura din partea soțului. Nu, ea nu ar fi acceptat astfel de lucruri, așa cum mama ei a făcut în tinerețe. Însă nu era fericită nici în iluzia aceasta devenită peste ani doar un rău mai puțin veninos decât narațiunea de care fugise, care îi aducea la suprafață aceleași răni și convingeri că iubirea și lumina unei vieți fericite nu vor fi vreodată de partea ei.
“Fostul meu soț muncea în alt oraș pentru a ne întreține copiii, nu voiam să aibă lipsurile pe care le-am avut eu. Simțeam că minte cu ceva, însă îmi spuneam că nu se comportă urât, că nu mă lovește, deci nu mă înșală. Depindeam de el financiar și chiar dacă mă simțeam controlată sau inferiorizată câteodată, nu acordam importanță. Preferam să nu spun ce simt, voiam o familie fericită. Am aflat ulterior că avea o viață dublă și am trăit un șoc. Nu mai voiam să fie nimic în jurul meu. Am vrut să beau, să sting totul, să uit ce aflasem. Am fost nevoită să mă ridic de la pământ. Poate că toată durerea a venit cu un scop și dincolo de ea va fi o altă viață.”
Traumele copilăriei, deși inhibate, ne aduc la iveală, în cele din urmă, experiențe dureroase, care necesită vindecarea în profunzime și conștientizarea deviațiilor, a dependențelor de orice natură.
Nu se mai poate minți, durerea trebuie să ia sfârșit. Dependența emoțională, teama de a privi propria umbră, disperarea că nu a putut fugi de ce a vrut să schimbe în copilăria ei nu pot continua. E timpul să își ofere tot ceea ce nimeni nu i-a oferit vreodată.
Când nu mai există cale de scăpare, acceptarEA și lumina se revarsă
Treptat, copilăria și fuga de ea au adus-o pe Elena la un moment de cumpănă, au demoralizat-o, i-au sfâșiat sufletul și i-au așezat o oglindă în fața durerii ei. Oare divorțul, infidelitatea soțului pe care îl idealiza de la 17 ani, convingerea că nu este importantă cu adevărat pentru nimeni sunt înrădăcinate în singurătatea resimțită în copilărie?
“Am fost nevoită să rămân singură, să descopăr adevărul. Am vrut să mă redescopăr, să mă pot liniști. Din acel moment, mi-am schimbat prioritățile. M-am angajat și acum mă simt mai încrezătoare. Divorțul pe care nu l-am dorit deloc m-a ambiționat să fac lucruri pentru mine. Am călătorit și am putut să văd lumea altfel, am depășit bula pe care mi-o creasem pentru a putea vedea dincolo de acea durere. ”
“Astăzi nu sunt complet vindecată, dar am încredere că voi reuși. “
