Indiferent de anotimp, atâta timp cât vremea îi permite, nu îl vei găsi pe Cornel Lazăr acasă. Este un pensionar activ și matinal. Zi de zi, odată ce răsare soarele, își va pregăti rucsacul din care nu lipsește un sandvici sățios, ciocolata neagră, termosul și accesoriile de drumeție. În clasica vestimentație de munte – pantaloni tehnici negri, bluză de drumeție albastră și jachetă impermeabilă – începe la pas, din Tohănița, tura zilnică de peste 7 ore pe coclauri.
Când îl vezi cât de degajat cutreieră Carpații, adesea ghid jovial și pentru alți drumeți, ai fi sigur că e un om născut și crescut între munți, cel mai probabil fost cățărător sau salvamontist. Viața sa însă a fost un constant labirint.
Copilăria la țară
Cornel s-a născut în Măleni, sat din comuna Ileanda, în care astăzi a mai rămas în picioare doar o singură locuință. În trecut, comuna avea peste 400 de case, iar el a crescut, alături de părinți și incă doi frați, în casa bunicului care era vărar. Fiind gospodar înstărit și respectat, bătrânul a pus bazele primei biserici din sat.
Când vorbește despre copilărie, chipul lui prinde mereu o expresie melancolică. O duceau bine… aveau o casă zdravănă, curte largă și animale. În ceea ce privește școala, deși era fratele mijlociu, a fost mereu la pachet cu fratele cel mare și a pus piciorul direct în clasa a II-a. Cu toate astea, nu a rămas niciodată în urmă, mintea îi mergea repede și a prins drag de carte.
Drumul copilăriei însă ia o întorsătură bruscă în anii ‘60 din cauza colectivizării impuse de comuniști, care urma să își pună amprenta și pe Măleni. Atunci bunicul i-a trimis la oraș.
Plecați brusc de la țară, ajung la 314 km distanță, în Zărnești, unde petrec doi ani într-o singură cameră toți cinci. Pentru intimitate, tatăl său improvizează un perete, atârnând pe sârmă pături de la fabrica de var. ,,A fost cumplit, sărăcie lucie”. Tatăl său începe să cânte în corul bisericii, iar mama lui este angajată la uzină și primesc în sfârșit un apartament.
Ionel, fratele cel mare, a mers la școala profesională, singura pe care zărneștenii o aveau la acea vreme. Cine voia liceu, trebuia să facă naveta până la Râșnov, dar asta presupunea costuri suplimentare. Cornel se pregătea și el să calce pe urmele fratelui său, dar a avut noroc. Tocmai atunci un profesor de sport a reușit să înființeze primul liceu în oraș. Observând potențialul lui Cornel, acesta l-a luat sub protecția lui, încercând să îi convingă pe părinți să îl trimită la liceu. Le promite că îi asigură uniformă, cărți și o masă pe zi. În schimb, nu îi cere lui Cornel decât să fie o influență bună pentru fiica lui care nu prea cocheta cu școala.
Înțelegerea însă nu a durat prea mult. Și-a dat repede seama că gândurile fetei erau oriunde, numai la carte nu. Cumințenia din el și rușinea specifică de țăran l-au împiedicat să mai accepte mila altora. S-a întors acasă și a spus clar și răspicat că preferă să moară de foame, dar să învețe în continuare.
Primul pas în armatâ
În acea vreme liceul lui avea doar zece clase, iar după ce le-a încheiat, la școală li s-a prezentat opțiunea de a-și continua studiile la liceul militar, loc care la vremea aceea oferea diverse avantaje. ,,Nimic nu mă interesa mai mult atunci decât că o să pot dormi singur în pat și că o să pot mânca de 4 ori pe zi.”
Când a pus familiei problema, tatăl lui nu a fost prea încântat, întrucât planul lui era să îl facă ori popă, ori ceferist pentru a-l emancipa. Deși îi avea de partea lui pe fratele cel mare și pe unchiul Ion, un mare pasionat de armată, nu a reușit să schimbe viziunea părinților care oricum erau convinși că nu are el șanse de așa ceva.
Atunci nu a mai așteptat. Și-a pus cărțile în valijoara de hârtie cu colțuri metalice și a plecat. A dat admiterea pe ascuns, când părinții lui erau în schimbul doi. Apoi s-a întors mândru cu aprobarea ce trebuia semnată de ei ca să poată merge la liceu. După câteva pahare și o predică susținută de unchi, tatăl a iscălit fițuica și l-a lăsat să-și facă cum a vrea drumul în viață.
Deși avea acea timiditate în el, deținea totodată și o subtilă doză de curaj prin care a profitat de orice ocazie a avut pentru a urca mai sus.
Ajuns în căminul militar, copilul din el a fost uimit să aibă patul propriu, dulap și o cantină unde să își permită să ceară porții suplimentare. Profesorii i-au citit repede, la fel ca în liceu, potențialul și interesul pentru cultură. Din punct de vedere al accesului la informație, a fost avantajat, întrucăt instituțiile armatei aveau încă ușile deschise la surse externe, în ciuda comunismului. Profesorul de română l-a dus în bibliotecă și l-a învățat cum să citească ordonat, raft după raft, pornind de la Tolstoi, la Dostoievski, apoi la Balzac și tot așa. Profesoara de filozofie în schimb, i-a spus că e prea tânăr pentru Kant, dar el nu s-a lăsat și a continuat să bâjbâie printre rafturi. Odată cu accesul la bibliotecă nu a mai lăsat cartea din mână. A devenit atât de pasionat de literatură încât a rămas mereu cam de un 7 pentru că stătea toată ziua cu nasul în cărți, nu în lecții.
După absolvire, a decis să aplice la Brașov la rachete, în primul rând pentru a fi aproape de casă. Astăzi recunoaște fără rușine că trecerea prin învățământul militar a fost mereu pentru el o punte de tranziție de la lumea satului cu limitele sale, la o lume mult mai deschisă, ce oferea șansa să îți deschizi mintea.
“Am terminat la rachete și m-am trezit în Cluj la tunuri”
Din cauza invadării Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică, în 1968, generația lui Cornel a fost trimisă direct la noile unități militare, întrucât România se aștepta la un atac din partea rușilor. Ajuns pe teren a început de la un an la altul să își dea seama tot mai mult că pe el nu îl lega nimic de fapt de lumea militarilor. Aici nu mai era înconjurat de cărți, ci de arme și soldați incapabili care nu aveau pic de chef de muncă.
Silitor și fără alternative, s-a pus să învețe despre tunuri. Astăzi, își amintește și ilustrează, cu gura până la urechi, cum în prima aplicație, la Petreștii de Sus, a pierdut un tun, care a alunecat din remorcă direct în mlaștina înghețată pentru că șoferul adormise. ,,Eu amărâtul, la prima aplicație, speriat ca de bombe, nu îmi venea să cobor din tractor, cu atât mai mult că nu aveam părul tuns și urmau să mă certe mai tare pentru asta”. Astfel de întâmplări au venit una după alta, deschizându-i ochii sub o altă formă – comparativ cu literatura – față de lumea și oamenii între care trăia la acel moment.
De aici, domeniul armatei l-a trecut prin nenumărate funcții (locotenent, căpitan, maior, colonel), domenii (rachete, artilerie, vânători de munte, învățământ militar) și localități (Florești, Miercurea-Ciuc, Ghimbav, Brașov). Pe când se așeza undeva, destinul îl trimitea altundeva. Drumul spre descoperirea vocației de profesor l-a purtat ca student prin Școala de Ofițeri de la Brașov, Academia Militară și Academia Ștefan Gheorghiu din București pentru ca ulterior să ajungă să predea la Școala de Ofițeri de la Brașov. Se regăsea atât de mult în acestă poziție încât a avut curajul de a evada din domeniul militar și politic.
“Când a lovit Revoluția, m-a găsit în catedră, nu funcționar“
Pentru a nu i se reproșa că a urmat studii in instituții comuniste și pentru a obține doctoratul în filozofie, arie care l-a pasionat încă din biblioteca liceului militar, a plecat la facultate în Cluj. ,,Am fost student perpetuu, am inceput studiile universitare in 1967 și le-am incheiat in 2000.”
Odată cu deschiderea spre lumea ideilor a fost atras și de libertatea călătoriei. A traversat și savurat Europa dintr-o parte în alta alături de soția sa.
Astăzi însă, odată rămas singur, a redescoperit și s-a reatașat de munții lângă care crescuse. Își lasă fără teamă urma pe fiecare potecă și cotlon, fie și pe cele nemarcate, iar în final ajunge mereu la aceeași concluzie: nu destinația e importantă, ci drumul.
