Trăirile și emoțile în urma Revoluției de la 1989 pentru cei care le-au trăit, nu se vor stinge, nu se vor uita, ele vibrează puternic în suflet și în simțire. Amintirile oamenilor despre zilele fierbinți din decembrie ’89 sunt amestecate cu reflecții despre cum acele evenimente le-au modelat valorile și modul în care își educă acum noile generații. Prin acest reportaj, intrăm în casele și inimile a doi foști activiști sibieni care au trăit revoluția pe pielea lor, fiecare cu propria perspectivă și experiență.
Ajuns acasă în Sibiu am nimerit într-o situație paradoxală: celor în care aveam încredere să le povestesc ce se întampla în Timișoara nu le venea să creadă punându-mi întrebari stupide, ajungând să îmi păstrez amintirile pentru mine. Pe masură ce lumea începea să afle de la radio ( Europa Libera și Vocea Americii ) ce s-a întamplat, fiecare se exprima diferit, cu mai multă precauție și îngrijorare… se zvonea că la Timișoara muriseră peste 10,000 de oameni, manifestanții au fost împrăștiați cu brutalitate și s-a trecut cu tancul peste ei .
Toate acestea s-au adunat și amplificat încât nu e de mirare că în 21 decembrie au pornit mișcările de protest in Piata Mare, ulterior aflând că și în multe alte orașe din țară. Am privit cu frică mulțimea furioasă și am înțeles că în scurt timp se apropia sfârșitul dictaturii mai ales după ce am văzut la televizor că soții Ceausescu au fugit din București! Zilele următoare au fost dominate de haos, degringoladă și multe informații surprinzătoare despre desfășurarea evenimentelor, însă acum totul se prezenta la televizor (care acum transmitea non-stop). Toată lumea era cu privirea ațintită spre Sibiu deoarece aici fusese Nicu Ceaușescu șef de partid și mulți membrii din Securitate poziționați! Fiecare membru al familiei a participat la Revoluție și la momentele care au urmat și nu de puține ori ne-am temut pentru ei (vărul meu lucra la Cugir la fabrica de armament, iar tata la Arsenal).
După acele zile însângerate, am înțeles că viața ni s-a schimbat definitiv, iar pentru noi, tinerii studenții, am putut vedea cum se modifică societatea și ce însemnă libertatea de expresie și expimare! Au urmat câțiva ani în care cititul ziarelor era o activitate zilnică care ne-a deschis apetitul pentru cunoaștere și căutare! Anii următori ne-au format și pregătit pentru a ne putea adapta la orice situație și a găsi soluții la nenumăratele probleme apărute. Consider că acest lucru este unul din pricipalele atuuri ale generației noastre!
Suntem norocoși că am trăit toate acestea… – Manase Teodor
Mi-aduc aminte, ca și când ieri s-ar fi întâmplat…aveam 20 de ani și nu știam că urma să trăiesc un moment unic despre care o să învețe copiii și nepoții mei la orele de istorie. Zilele acelea nu m-au luat prin surprindere deoarece știam de protestele din Timișoara, ascultam interesați și speriați într-un colț al bucătăriei, eu și familia mea, Europa Liberă, seară de seară. Lucram ca desenator tehnic la Întreprinderea Flaro Sibiu iar în ziua de 21 decembrie era stabilită o ședință de partid unde urmau să fie aleși încă 5 membrii de partid, printre aceștia numărându-mă și eu. Nu s-a mai întâmplat deoarece la București spiritele s-au încins, iar soții Ceaușescu au fugit. Apoi clădirea Guvernului de atunci a fost asaltată.
După 42 de ani de regim comunist, perioadă de austeritate în care a fost impusă raționalizarea alimentelor, a combustibililor și a energiei electrice, în care oamenii au suferit de foame și frig, “epoca de aur” a lui Nicolae Ceaușescu trebuia să ia sfarșit. Trăirile noastre din acele vremuri erau o combinație între bucuria libertății și frica viitorului. Eram părtașa indirectă la această filă a istoriei, era ceva de necrezut. Mi-au rămas în minte imaginile mulțimii intrând în fabrică, scandând “TRĂIASCĂ LIBERTATEA!”, dând de directorul Lucian Ghindea care, încolțit fiind, a fost umilit, împins, jignit și scuipat. Oamenii deja se comportau mult prea pătimaș și impulsiv… ne era de-a dreptul frică. Situația devenise și în Sibiu tensionată ca în toată țara. S-a plecat în număr și mai mare spre Piața Mare a orașului, unde se stabilise o nouă întâlnire: în fața Miliției. Acolo și atunci au fost vizate acțiuni de atacare și pătrundere în sediul Miliției și a Securității. Au fost folosite sticle, pietre și alte obiecte contondente. Acțiunile au culminat cu incendierea mai multor autoturisme parcate în zona asigurată angajaților instituției. Devenise totul înfricoșător și părinții nu mi-au mai dat voie să ies din casă. Au urmat rețineri ilegale, teroriști inventați, au fost oameni ce au avut de suferit pe nedrept, priviri grave de libertate, suferințe fizice și psihice.
Pentru noi tinerii de atunci, părinții de azi, acele zile ne-au ajutat să înțelegem, să apreciem și să prețuim libertatea, iar pentru aceasta și-au pierdut viața 1.116 de suflete! – Măceșanu Cornelia
