Să te naști nevăzător în România poate fi una dintre cele mai mari piedici în a putea duce o viață independentă. În urma unor statistici generate de UpCounsel, România este cea mai nepotrivită țară pentru a fi vizitată de persoane cu dizabilități din Europa. Dacă nu este potrivită pentru vizitatori, cum este pentru oamenii care trăiesc aici?
Am fost în vizită la una din cele șapte școli speciale pentru nevăzători din România și m-am lovit de o realitate dură, de care nu ești conștient până nu apuci să cunoști sistemul de educație cu care se luptă în fiecare zi, atât copiii, cât și profesorii și părinții.
Potrivit Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, în luna iunie 2023, au fost înregistrate 85.224 de persoane cu handicap vizual, din care 2.809 copii. Există 660 de elevi cu deficiențe de vedere integrați în școlile de masă, în mai multe școli nefiind nicio clasă accesibilă pentru persoanele cu dizabilități vizuale (45%). Restul frecventează una dintre cele șapte școli speciale pentru elevi nevăzători și cu deficiențe de vedere din țară. Deficiența de vedere este a doua cea mai mare dintre toate dizabilitățile din România, cea mai mare grupare fiind cei cu dizabilități intelectuale.
Profesor, mentor sau prieten?
Carmen este profesoară de psihopedagogie specială, a predat 23 de ani în învățământul de masă, iar ultimii 12 ani i-a petrecut în învățământul special. În prezent este dirigintă la o clasă super specială, cu 5 elevi cu deficiențe asociate (pe lângă deficiența de vedere, au și dizabilități intelectuale). Decizia de a profesa în învățământul special a fost o chemare, însoțită de ani de pregătire specială, studii, acomodare, cursuri de pedagog de recuperare, de consilier de dezvoltare personală:
Copiilor le place să fie prieteni cu mine, conduc un atelier de dezvoltare personală, pe tot ce înseamnă activități extracurriculare, arte, dans, teatru, muzică
În școlile de masă, numărul cadrelor didactice formate pentru lucrul cu copii cu dizabilități și/sau CES este extrem de redus. Formarea inițială a cadrelor didactice din învățământul de masă acoperă doar în mod superficial tematici ale pedagogiilor speciale, care pot fi cu greu valorificate în practici profesioniste pe parcursul carierei didactice. Studiul Europa Cares, realizat în 2019 de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, arată că programa şcolară pentru copiii cu dizabilităţi nu este adaptată, nu există accesibilizări și tehnologii asistive, iar profesorii nu au beneficiat de pregătirea necesară gestionării elevilor cu dizabilităţi. La absolvire, elevii unităţilor de învăţământ special susţin examene naţionale (teste, bacalaureat sau examen de absolvire) la fel ca toţi absolvenţii din învăţământul de masă, diferența costând în adăugarea unei ore suplimentare pentru rezolvarea subiectelor.
Am încercat să îi duc să fie cunoșcuți, să le arăt că și ei pot, se pot descurca, pot avea puțină autonomie, i-am dus în tabere de dezvoltare personală, unde au învățat inclusiv să curețe legume.
Cu ce ne ajută sistemul?
“(…)ne dorim o societate incluzivă şi suntem în permanenţă preocupaţi de identificarea soluţiilor care pot veni în sprijinul persoanelor cu dizabilităţi” a transmis ministrul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, cu ocazia Zilei Internaţionale a Nevăzătorilor în 2018. Copiii cu dizabilități au nevoie de o abordare personalizată a nevoilor care să vizeze respectarea ritmului lor, valorizarea, încurajarea inițiativelor pe care le au, lărgirea orizontului de cunoaştere, dezvoltarea capacităţii de comunicare și interacțiune cu cei din jur, iar incluziunea lor este posibilă când comunitatea întreagă contribuie la aceasta – școală, părinți, societate civilă. În realitate, programa școlară a copiilor cu dizabilități nu diferă prea mult de cea a învățământului de masă, nu există o structură suficient de complexă și bine pusă la punct care să acopere toate nevoile acestor copii, se pune accentul pe aceleași cunoștiințe în matematică, limba română, nu pe dezvoltarea abilităților de mobilitate și orientare independentă. Astfel, mesajele transmise de către miniștri nu ajung decât să fie niște vorbe goale, nici măcăr promisiuni că lucrurile s-ar putea schimba în mai bine.
Problema este de fapt sistemul, este greșit, nu suntem întrebați, nu se vine niciodată pe teren să se vadă, nu este cunoscut ceea ce le trebuie cu adevărat lor, noi trebuie să-i învățăm să trăiască, sa fie autonomi, să se descurce singuri, degeaba încercăm să urmăm programa învățământului de masă, pentru că nu este corect, ei obosesc foarte repede.
ONG-urile apelează la milă, este exact aceeași problemă care se întâmplă în perioada sărbătorilor și care mie nu îmi place: De ce vii să mă cunoști doar de sărbători? Nu, vino în timpul anului și cunoaște-mă, hai să ne luăm la întrecere, hai să îți arăt ce pot! De ce vii să-mi aduci o portocală, mănânc și eu portocale acum în zilele astea…
Pentru a beneficia de drepturi depline, un copil cu deficiențe de vedere are nevoie de resurse didactice și infrastructură adaptate, suport specializat pentru dezvoltarea abilităților, interacțiune, suport social și psihologic, formare profesională și oportunități de angajare după terminarea studiilor. În România însă, multe dintre acestea sunt doar trecute pe hârtie, inexistente sau prost puse în aplicare. Astfel, majoritatea nici nu reușesc să ia bacalaureatul și foarte puțini reușesc să ajungă și în învățământul superior.
Inițiative de urmat
Asociația Club Sportiv Climb Again a luat naștere în 2014 la inițiativa lui Claudiu Miu, cățărător și antrenor, fost campion balcanic. De atunci până în prezent, au oferit sute de ore de terapie gratuită copiilor și tinerilor cu nevoi speciale, au participat la concursuri internaționale, unde au câștigat premii foarte importante, au deschis Centrul Climb Again București și primul centru de terapie prin sport și antrenament paralimpic de la Gruiu, au reunit centrele de cățărat din cadrul școlilor speciale pentru nevăzători din țară (Timișoara, Iași, Arad, Cluj, Buzău, București) și au făcut posibilă o adevărată schimbare pentru copiii cu dizabilități din România.
Există și alte tipuri de sporturi practicate de către nevăzători, cum ar fi fotbalul sau tenisul de masă. Despre ele mi-a povestit mai multe Mihai, profesor de sport în liceul pentru nevăzători pe care l-am vizitat.
Învățământul copiilor nevăzători nu ar trebui să fie doar o luptă împotriva obstacolelor, ci și o călătorie către descoperirea propriului potențial și a unui viitor plin de posibilități. Avem nevoie de un sistem care să ofere tuturor șanse egale și să promoveze diversitatea și incluziunea în lumea educației. Este responsabilitatea noastră, a întregii societăți, să ne implicăm și să contribuim la crearea unui mediu educațional inclusiv, care să sprijine fiecare copil, indiferent de abilitățile sale.