Așadar, vizionarea filmelor lui W.A. se transformă într-o formă de escapism – culorile și simetria formează zona de confort, ceea ce nu este un lucru rău, dar nu putem nega latura lui amăgitoare. Dacă hipsterimea s-a născut, istoric vorbind, dintr-o nevoie de a rezista dogmei (și dogma este întotdeauna o formă) și osificării, acum ea se auto-reduce la confortul leneș. Noi ne explicăm respectivul fapt din nivelul ridicat de trai și post-ironia care a anihilat patosul schimbărilor majore. Fără a judeca însă, putem conchide că toți acești factori contribuie la imaginea generală pe care o avem despre filmele lui Wes Anderson.