După exagerat de multa zarvă care s-a creat în jurul filmelor cu super-eroi, să privim mai atent, măcar pentru câteva minute, o sub-categorie de film care reușește cumva să se livreze prin sine, fără să aibă scene violente, cu explozii sau cel puțin un decolteu. Aici vorbim despre o atmosferă călduță și plăcută ca la bunica acasă, o paletă limitată de culori armonizate și câteva personaje mult prea awkward de care te vei atașa pe loc. Este aproape evident că vorbim despre filmele lui Wesley Wales Anderson, sau mai pe scurt, Wes Anderson, care aduce a prinț, mai cu seamă printre hipsteri, artiști sensibili sau o combinație între cele două.
Cu o sensibilitate profundă încă din vremurile în care se juca cu Owen Wilson prin nisip, Anderson oferă cumva filmelor sale note hipersensibile sau melancolice, cu teme ca pierderea inocenței, suferința, familia disfuncțională, rivalitatea între frați și adulterul. În fine, în timp ce viziunea sa despre lume îi atrage în mare parte pe spectatorii emotivi, tocmai imaginea peliculelor sale a devenit cu adevărat de marcă.
Dar cum dilatează Wes Anderson în mod special pupilele hipsterilor răsfirați prin toată lumea?
