Dansând cu viitorul

Strada Vasile Alecsandri, Bacău, septembrie anul 2008. Într-un corp de cămin al liceului cu același nume, de la balconul cu gratii al etajului 3 se aude muzica unui pian dezacordat. Urcăm pe scări, ne îmbulzim pe holuri, luându-ne după muzică. Aici găsim un șir indian format din fetițe cuprinse între vârstele 5-6 ani, toate îmbrăcate la fel (costum roz, dresuri roz, fustițe de tul și demipoante roz). Care mai de care șușotesc și așteaptă nerăbdătoare ora de balet. După prima oră, 2 copilițe, Mara și Mara, se uită confuze una la cealaltă, se încruntă și încep să pălăvrăgească despre faptul că baletul este dificil, cum le mănâncă pielea de la materialul de la dresuri și cel mai groaznic…cum nu au voie să vorbească în timpul orei. Aceste „nedreptăți” urmau a fi privite ulterior drept cele mai superficiale obstacole, dar măcar se descoperiseră una pe cealaltă.

La timpul prezent

Strada Vasile Alecsandri, Bacău, decembrie anul 2022. Stăm sub același balcon al etajului 3, ascultând veșnicul Gnossieme al pianului dezacordat. Rememorăm amintiri în tăcere.

 Am venit amândouă acasă de sărbători. Mara Boană, de mine văzută drept prietenă din copilărie, cunoscută în liceu drept „tipa care a plecat prima de acasă și și-a îndeplinit visul”, iar de public drept balerină în corpul de balet al Operei Naționale Iași, a venit de la Iași la Bacău pentru câteva zile. De Crăciun urma să plece în turneu cu Opera Națioală Iași, în Italia, timp de 17 zile. Cu părul creț vâlvoi, pe care n-ai fi spus că îl poate prinde într-un coc perfect fără să îi iasă nici măcar un fir, se uita gânditoare în sus spre balcon.

De la mâncărimile dresurilor la perfromanță

La finalul clasei a IV-a, Mara și-a dat seama că dorește să își ducă pasiunea pentru balet mai departe. Părinții ei, un avocat și un doctor, nu au fost de acord, explicându-i că acesta este doar un hobby, să fii artist nu este o meserie. Ba chiar au vizionat împreună filmul Black Swan pentru a-i demonstra într-o oarcare măsură ce înseamnă această artă. Mara a suferit enorm, se ducea în continuare la balet la ore private, după care mergea de două ori pe săptămână la pian, dar plângea în fiecare seară. După o lună de negocieri cu părinții ei, aceasta a reușit să se transfere la Liceul de Artă din Bacău, la secția coregrafie.

Ajunsă la un liceu unde performanța artistică este pusă pe primul loc, Mara s-a ambiționat transformând pe parcurs această pasiune în motivul pentru care trăia. Sentimentele de pe scenă compensau cu exigența profesorilor pe care îi schimba de la an la an, în timp ce unele premii echilibrau cele 6 ore de epuizare din sala de balet.

După ce a experimentat o serie de workshop-uri cu profesori din toată țara și a participat la concursuri internaționale (Croația, Italia, Franța), în mintea ei nu mai exista altceva ce ar putea face. Verile ei nu se comparau cu vacanțele unui copil oarecare. Erau însoțite de școli de vară, plimbându-se de la București sau Constanța la Munchen sau Bruxelles. Acesta era drumul pe care urma să se concentreze, indiferent de greutăți și dezamăgiri. Mâncărimea dresurilor devenise ultima problemă pe lângă rănile degetelor de la picioare sau întinderile de mușchi.

Maturizare prematură

Era în clasa a VIII-a în momentul în care a realizat că, dacă își dorește cu adevărat să devină balerină și să reușească, trebuia să plece la studii în străinătate. Aici, drumurile noastre s-au separat, dar prietenia s-a păstrat. Mara s-a sfătuit cu mai mulți profesori, iar la momentul acela niciun liceu de coregrafie din țară nu i-ar fi garantat acest vis împlinit.

„A fost un val al generației mele care a plecat în străinătate atunci. Mă întâlneam cu ei la olimpiadele naționale și discutam despre cum X-ulescu a prins bursă la Monaco sau Y-ulescu pleacă în toamnă la Paris. Deși era o competiție între noi la acel moment, pe parcurs am ținut legătura. Românii trebuiau să fie uniți de la depărtare, competițiile ajungând să fie purtate după aceea cu străinii.”

Pe parcursul clasei a VIII-a a dat audiții filmate la Zurich și la Stuttgart, iar după aceea a zburat la Mannheim pentru a susține o audiție fizică.

„Am fost cu tata, aveam foarte mari emoții, deoarece împlinirea visului meu depindea de aceste 60 de minute. Fiecare avea scris câte un număr pe abdomen, iar cele care luau audiția erau strigate în funcție de număr. Au fost chemate doar 5 numere. În primă fază nu luasem, dar se făcuse o greșeală între numere, al meu fiind de fapt printre cele câștigătoare. A fost pentru prima data când am înțeles ce înseamnă să plângi de fericire.”

Avea 15 ani când s-a mutat de una singură în Germania. În paralel cu baletul de la Academia din Mannheim făcea liceul în germană la nivel cu nativii.

„La început când scriam eseuri, le scriam jumătate în germană și ce nu știam completam cu fraze în engleză. Era destul de dificil, dar îmi plăcea să mă autodepășesc.”

A stat la gazdă unde trebuia să facă curățenie, să spele, să-și asigure mâncare, să învețe în germană pentru obiectele de la școală, toate aceste sacrificii pentru a face balet.

„După plecarea mea, mama nu a putut să mai intre la mine în cameră cu lunile. A păstrat acea dezordine a mea, o făcea să se simtă de parcă fiica ei încă era acolo. Acum îmi spune că se bucură cel mai mult că viața asta a făcut-o mamă de balerină.”

Anul următor a dat audiție în vară la Munchen pentru că deși era o școală mai severă, era mult mai bună și recunoscută internațional.

„Am stat un an aici, crezând pe atunci că voi rămâne la Opera din Munchen după studii. Am stat la cămin unde m-am împrietenit cu mulți oameni de naționalități diferite. Aici am realizat că prieteniile în acest domeniu sunt doar pe interes, iar competiția este mama învățăturii.”

A participat în spectacolele operei, la acea vârstă confruntându-se cu problemele de greutate ale adolescenței.

„Mâncam un iaurt pe zi după 8-10 ore de antrenament. O dată am leșinat pe scări, dar era prea important pentru mine să-mi mențin greutatea, să mi se ofere cele mai mici costume.”

De la MUnchen la kiev

Cea mai mare dezamăgire a Marei a fost momentul în care a realizat că nici Munchen nu va fi casa pasiunii sale. În acea perioadă a început să realizeze că nu putea excela dacă nu urma școala rusească, conform profesorilor săi din Munchen, majoritatea ruși. Astfel, s-a mutat la Kiev, un oraș în care baletul este consideart la el acasă, automat simțindu-se și ea la fel.

S-a apucat să învețe rusă și în același timp și-a dat seama că nu poate depinde de nimeni decât de pasiunea ei. Era singura căreia s-a dedicat și pentru care va face în continuare orice. A fost plecată în turneu în Franța cu academia, dansând în Lacul lebedelor și Spărgătorul de nuci. Aici și-a cunoscut modelul în viață, pe doamna profesoară de balet clasic, Ludmila, cu care încă mai ține legătura.

Ulterior, războiul din Ucraina a forțat-o să părăseacă Ucraina pe data de 12 februarie 2022.

„Am crezut că este o alarmă falsă, că voi veni acasă pentru 2 săptămâni după care mă întorc în Kiev să lucrez pentru examenul de atestat din vară. N-am crezut niciodată că mă voi uita la televizor și voi vedea cum este bombardată strada pe care mergeam în fiecare zi la operă.”

Ce implică o astfel de pasiune?

Munca pe care o depune o balerină se echivalează cu cea a unui sportiv de performanță. Pe lângă orele de studii care includ exerciții la bară, la centru, sărituri și lucru la poante se adaugă încălzirea, streching-ul și întreținerea musculaturii. Mara a început cu o serie de 3 ore de lucru pe zi și pe măsură ce trebuia să își îmbunătățească tehnica a avansat la o medie de 6-8 ore pe zi.

„Nu mai e vorba despre a te menține, aici intervine ambiția că vrei să reușești, vrei să ajungi cel mai bun. Ajungi să te trezești și să faci asta toată ziua, după care te culci și o iei de la capăt. E un proces atât fizic cât și psihic, deoarece lucrezi cu tine, te disciplinezi, înveți anumite tehnici după care funcționează corpul tău. E un proces foarte complex, nu te poți plictisi de el pentru că mereu descoperi ceva nou.”

La aceste ore de studii se adaugă orele de pregătire pentru spectacol care se desfășoară alături de corpul de balet, coregraf, asistenți și corepetitor. Aici intervin mimica și jocul teatral, dar și costumele și spiritul de echipă.

„După orele de antrenament trebuie să lucrezi pe grupuri mai mici sau cu tot ansamblul la punerea în scenă a spectacolului din acea perioadă. E un sentiment frumos când, după jumătate de zi de efort fizic, ajungi să dansezi o parte pe care poate ai visat-o de când erai copil.”

Cea mai curioasă și inedită parte în momentul în care ești copil și dorești să faci balet este dansul în pereche. Te imaginezi cum te poartă cineva pe brațe și tu nu trebuie nici măcar să miști un deget. Mara vine și ne contrazice, spulberându-ne visele.

„Pas de deux-ul sau dansul în pereche nu e așa simplu cum pare. Sunt foarte multe tehnici prin care trebuie să pari purtată de val, moale, dar te fapt tu ești o stană de piatră care încearcă să se mențină pe axul său. Dar da, conexiunea pe care o formezi cu partenerul, încrederea, familiaritatea pe care o emană, toate aceste lucruri nu pot fi înțelese de oricine. E o intimitate a dansatorului.”

ÎNAPOI LA ORIGINI

Mara și-a dat examenul de atestat online, a reușit să își continue antrenamentele la Opera Națională București, după care a decis că cea ma bună variantă la momentul acela era să rămână în țară. A dat audiție la Opera Națională Iași, unde lucrează la momentul actual, în parale fiind studentă la coregrafie în cadrul facultății „George Enescu” din Iași. A dansat deja în spectacole precum Romeo și Julieta, Spărgătorul de nuci și Lacul lebedelor, balet cu care este plecată la momentul actual, în turneu, în Italia.

„Turneele sunt cele mai inedite experiențe. Petreci câteva săptămâni alături de colegii tăi, antrenamente de dimineață, spectacole seara, iar noaptea te urci în autocar spre următoarea destinție. Nu toată lumea este făcută pentru o astfel de experiență, de aceea face parte din viața unei balerine.”

Deși observă sacrificiile pe care le-a făcut până acum, este conștientă că acestea o vor însoți și de acum încolo. Competiția din spatele scenei, accidentările, instabilitatea din cadrul instituției, dar și programul încărcat reprezintă doar o parte dintre grijile unui artist angajat într-o operă de stat.

„Sunt dispusă, ca și până acum, să dau totul, să fac orice sacrificiu pentru că viața mea este înconjurată doar de această artă. Mă văd doar dansând pe scenă.”