“Scriam cronică de apartament, nu credeam că o să mă citească cineva. Apoi am observat că lumea chiar mă vede.”
Bulevardul Louise Moreau, o stradă aglomerată ce face legătura între Mandelieu, un oraș aproape pustiu și Cannes. Mașinile se grăbesc, oamenii sunt supărați. Pe trotuarul străzii e Alberto, un tânăr fără experiență de viață, dar cu speranțe. Reflectează asupra a ceea ce i se întâmplă și se bucură. 18 mai 2022, e 4 dimineața, dar afară e încă noapte. Se îndreaptă către Cannes, unde se desfășoară Festivalul Internațional de Film. Nu-i vine să creadă că a ajuns aici în sfârșit. Visul lui din copilărie, pe când scria pe ascuns ca să nu-l vadă părinții, se întâmplă. Deși știa că poate ajunge mult mai ușor cu autobuzul, Alberto a preferat să traverseze coasta timp de 3 ore pentru a ajunge la Festival. Se bucură de drumul parcurs până acolo. “Probabil oamenii s-ar bucura că au ocazia să-l întâlnească pe Tom Cruise sau să îi strângă mâna lui Mbappe, dar nu, pentru mine nu asta e important.” își tot repetă. Drumul, alergătura până în acest punct l-au bucurat mai mult. Alberto e fericit că în sfârșit a ajuns la destinație.
Alberto Păduraru este un tânăr, student la drept, sau nu prea, așa cum chiar lui îi place să spună. În timpul liber Alberto face critică de teatru și film, scrie proză scurtă și poezie. E pasionat de producția video, de festivaluri sau orice formă de expresie artistică. Blestemul pe care el îl poartă este că se plictisește rapid de ceea ce nu îl pasionează. De aceea nu-și dorește o carieră în drept. Teatrul și filmul reprezintă pentru el un izvor nesecat de diversitate și distracție și se dedică trup și suflet pentru a descoperi și discuta despre orice urmă de artă. Această poftă de a consuma artă l-a adus pe Alberto de la puștiul care scria ca să impresioneze fete, la jurnalist în cel mai mare festival de film din lume.
Drumul spre destinația finală, Cannes, a început pentru Alberto încă din gimnaziu. S-a apucat de scris pentru a ieși în evidență. “Scriam poezii pentru gagici, asta era moda. Nu eram înalt, făcut și trebuia să am și eu un as în mânecă.” Deși știa că ceea ce scria avea o calitate îndoielnică, știa că doar așa putea impresiona orice fată.
Curând, profesoara sa de limba română a considerat că acolo undeva se ascunde un viitor scriitor. Așa că l-a târât la nenumărate concursuri de scriere. Acela a fost primul moment în care micul Alberto a simțit că poate avea un folos în viață. Însă cei din jur nu erau de acord. “Ai mei nu înțelegeau vrăjeala asta cu poezia. Îmi repetau obsesiv că cineva o să-mi fure ideile și o sa rămân gol”. Indiferența adulților l-a făcut pe Alberto să devină un șoarece de bibliotecă, să scrie pe ascuns, fără să fie văzut.
Își amintește râzând de cum s-a apropiat de artă. În liceu voia să fie văzut, așa că a intrat în trupa de teatru a liceului. Mărturisește, rușinat, că a început să participe la festivaluri de teatru ca să cunoască fete. Pentru el, teatrul nu a reprezentat niciodată o opțiune de viitor, se simțea inconfortabil pe scenă. Cu toate acestea, teatrul a fost lansarea lui Alberto în lumea poeziei. Așa a ajuns redactor la o publicație și a ieșit din ascunzătoare. “Scriam cronică de apartament, nu credeam că o să mă citească cineva. Apoi am observat că lumea chiar mă vede.”
Odată cu înaintarea în acest drum, Alberto privește acum cu amărăciune arta. Povestește despre faptul că arta nu mai e făcută pentru oameni, ci pentru profesioniști. Mărturisește că există tot felul de pretenții care îndepărtează omul de artă. În acest timp Alberto țintește cu degetul o carte de pe raft. Este volumul de poezii pe care l-a scris, “Cartea cu moace”. “Asta nu e artă!” i-au spus toți. Crede că oamenii îi cataloghează arta ca fiind pentru copii, tocmai din cauza faptului că e făcută pentru oameni, nu pentru critici. Este o continuă poezie fără pretenții.
Ani mai târziu, Alberto trebuie să facă alegerea vieții sale: să-și urmeze visul de a deveni scriitor și critic sau să aleagă domeniul juridic. Influența tatălui său jurist l-a făcut pe tânăr să aleagă facultatea de drept. Primii doi ani l-au făcut pe Alberto să se îndrăgostească de drept și să uite de pasiunile sale artistice. În schimb, repetarea anului 3 de facultate l-au făcut să-și amintească de vechile obiceiuri. Deși părea sfârșitul lumii, Alberto povestește râzând cât de recunoscător e acum de ce i-a oferit universul și cum a ajuns să redescopere care e adevăratul său drum în viață. “Nu-ți face planuri în viață. Sunt oameni care au un plan sau oameni ca mine care au găsit tot felul de uși și au intrat pe toate, chiar dacă e haotic.” Alberto a considerat că dreptul necesită o dedicare, pe care dacă ar avea-o, și-ar pierde esența. Nu a regretat nicio secundă gândul de a se axa pe domeniul artei, mărturisește că lipsa artei duce la autodistrugere.
Fotografie postată pe Facebook de Atelierul de Teatru
După acest „sfârșit al lumii”, așa cum își amintește amuzat, ușile pe care a intrat păreau să-i ofere noi oportunități. A fost ales să scrie despre festivalul de teatru Ideo Ideis, a fost acreditat la TIFF, Premiile Gopo, Gala Hop. Alberto povestește că viața lui începea, în sfârșit, să prindă contur, în timp ce-mi arăta diplomele de pe raft. Mărturisește că odată ce a început să fie recunoscut, și căutarea oamenilor care voiau să-l audă s-a intensificat. A început să fie chemat de regizori, actori sau studenți la festivaluri și spectacole, tocmai pentru că s-a afirmat ca spectator, punându-se în pielea oamenilor simpli, nu a cercului restrâns pentru care consideră că se face arta.
Povestea lui Alberto prinde contur odată ce părinții săi încep să-i aprecieze munca. El relatează că deși nu a fost susținut niciodată de părinți, frustrarea lor a dispărut odată cu recunoașterea sa în lumea artei. “Sperau să ajung ca oamenii pe care ei îi stimau”. Prin muncă, acel lucru nu mai părea imposibil.
Alberto îmi povestește, în timp ce rânjește frecându-și mustața, despre modul în care o glumă a dus la îndeplinirea unui vis din copilărie. Încurajat de părinți, după succesul de la TIFF, decide să aplice, în glumă, la Festivalul Internațional de Film de la Cannes.
Este acceptat mai târziu. Este momentul în care Alberto realizează că asta este menirea sa. Să scrie în continuare, să critice film și teatru. Își dorește să plece în străinătate, dar așteaptă ca România să îl convingă să rămână. În timp ce-mi povestește despre viitorul său, Alberto îmi arată încercuită pe calendar data de 18 mai 2022, lângă care este scris cu pix negru: “4 dimineața, Mandelieu-Cannes”.