Crăciunul: adunări în familie, cadouri din inimă celor dragi, sinergie adunată de familie pentru a pregăti cozonaci și platouri, pentru a întreține atmosfera festivă, oportunitatea de a fi oameni mai buni, pentru că în asta gravitează această sărbătoare.
Crăciunul, acum 35 de ani, a fost unul cu excepție. Efectul acestuia se resimte și astăzi, prin case, apartamente, bănci și oameni. Semnificația acelui Crăciun este puternic conturată de revoluția care a dus la căderea regimului comunist în România. Astăzi, totuși, Crăciunul este atât o celebrare religioasă sau de tradiție, cât și o celebrare a libertății.
Însă trecutul câteodată ne bântuie prin casele în care locuim și prin clădirile grandioase pe care le vedem. Așa cum se întâmplă astâzi în localitatea Sărmășag, din județul Sălaj. Satul aparține comunei cu același nume, care în prezent este casa a aproximativ 4000 de oameni. Deși e în mediul rural, Sărmășagul are un renume pentru mina pe care o găzduia cu mulți ani în urmă, dar și pentru numeroasele blocuri care acomodau, la vremea aceea, sute de muncitori și familiile lor.
Blocul 9 de pe strada Minerilor este unul dintre acele blocuri. Este alcătuit din trei scări, fiecare cu 24 de apartamente. Din multe puncte de vedere, blocul îndeplinește cele mai dorite cerințe ca localizare: se află în apropiere de magazine, de un parc, o stație de autobuz, școală, și grădiniță.
Blocul 9 e acasă
Astăzi, blocul 9 de pe strada Minerilor găzduiește aproximativ 60 de familii care locuiesc în prezent în apartamentele lor, și două magazine. Plasarea atât de proximală a magazinelor a dat un impuls pentru confortul locatarilor, asta pe lângă faptul ca apartamentele, în suprafața lor de 70 mp, prezintă 3 dormitoare, o baie, o bucătărie, și o cămară.
Apartamentele locatarilor au ajuns în posesia lor prin diverse căi: unii le-au primit odată cu locul de muncă la mină, pe vremea comunismului, alții le-au primit sau moștenit de la părinți, și, mai contemporan, le-au cumpărat de la foștii proprietari. Desigur, populația este predominant vârstnică, familii a căror copii sunt deja plecați în alte orașe sau țări, unde au ales să se stabilească. Dar comunitatea rămâne, în continuare, una primitoare și prietenoasă, așa că, o data la 5 ani, se mai întâmpină câte un vecin nou. Schimbările sunt semnificativ de lente, dar cu toate astea, majore. In istoria sa, blocul 9 și-a construit propria fântână pentru apa de consum, și-a plantat o grădina de flori și brazi, care iarna era împodobită cu lumini festive, și, cel mai recent, a avut parte de o renovare, care a constat în izolarea și zugrăvirea celor trei scări, și care a propulsat un subtil minimalism lipsit de luminițe în acest Crăciun.
Sub ochii blocului 9, Ion Popescu își petrecea viața cotidiană, iar sub ochii dânsului, Sărmășagul se schimba pe zi ce trece. Angajat în complexul minei, Ion Popescu a primit un apartament pe strada Minerilor care până astăzi îi este casă. Acolo și-a crescut cei trei fii, alături de soția sa, care era dedicată familiei, dar și muncii din Armătura Zalău. Pe lângă tată, Ion era bucătar în cantina complexului.
Ieri un club, azi o ruină
Vizavi de blocul 9, acum 25 ani, încă era deschis Clubul. Un local, astăzi dărâmat, și înainte ruină, în care se găsea o bibliotecă, se organizau discoteci și filme proiectate ca la cinema. Clubul era un important centru pentru activitățile localnicilor, fie că erau culturale sau de divertisment. Clubul a fost casa tinerilor îndrăgostiți, biblioteca locală și un punct de atracție, însă cu timpul a devenit o aglomerație de pereți dărâmați și vandalizați, care conturau o clădire misterioasă, adesea înfricoșătoare, și care, în prezent, este un șantier părăsit.
Blocul 9, împreună cu locatarii săi, au fost martorii acestei schimbări longevive, iar Ion, având un garaj în spatele clădirii, a reușit să observe aceste transformări din fiecare colț și perspectivă. Strălucirea acestui local se stingea în urma minei, care a fost un important actor și sponsor în susținerea activităților. Mina, la rândul ei, nu a mai reușit să țină pasul cu noua economie, fiind al doilea pilon din acest efect de domino.
“Dintr-un spațiu cosmopolit cu teatru, posibilități de activități extracurriculare, echipă de fotbal, de gimnastică, o super întreprindere cu 5000 de angajați aproximativ, a ajuns să fie un loc abandonat” – Hanna Nagy, localnică
Ion Popescu își reamintește ploaia care, acum mai bine de 20 de ani, a inundat Clubul. Daunele au dus la consecințe neglijate, pentru care nimeni nu și-a mai asumat responsabilitatea. Acel moment a marcat transformarea Clubului dintr-un punct cultural important, în ceea ce urma să devină o ruină uitată de lume. Așa, se pierdeau amintirile, dar și bunurile materiale, care fie au fost distruse de inundație, fie au fost furate. În anii care urmau să vină, unii tineri îsi petreceau ieșirile în preajma clădirii ruinate, unde bântuiau doar amintirile ușor prinse în ceața timpului.
În istoria sa recentă, acum 5 ani, Clubul a fost dărâmat, cu promisiunea construirii unei parcări în locul acestuia; dar de la acel Crăciun, până la acesta, șantierul a rămas neatins.
Totul, puțin, sau nimic
Clădirea în care erau centralizate birourile, vestiarele muncitorilor, cantina, și alte puncte de facilitare era grandiosul Complex al Minei. Acolo se găseau o farmacie, un aprozar, o poșta, și o curte verde cu fântână în centru. Complexul era plasat în apropierea pasarelei și a intrărilor în mină. În cele 24 de ore din zi, munca era acoperită în trei schimburi, de 1200 de oameni. Pentru acel personal, zilnic, Ion trebuia să gătească împreună cu echipa sa. Meseria sa a necesitat o atenție sporită și răbdare, lucrând cu o cantitate mare de alimente. Depozitarea produselor era realizată de Ion însuși, până în anul 1993, când, își reamintește acesta, alimentele erau aduse de diferite firme. Această schimbare a ușurat efortul muncii sale, însă piața era încă fragilă, și multe firme de transport se închideau, fiind urmate de altele.
Odată cu timpul, trecea și interesul pentru mină, iar diferite întreprinderi se închideau, motiv pentru care Ion se găsea nevoit de a căuta un alt loc de muncă.
În cele din urmă, acesta a fost angajat ca paznic la cariera minei, unde s-au continuat extractiile pentru scurt timp după închiderea minei subterane, în 2002. Această activitate a fost ulterior întreruptă, și, în 30 Aprilie 2016, Ion a închis lacătul ultimei instituții care a aparținut minei.
Astăzi, Complexul este casa unor arhive, fiind înconjurat de clădirile cantinei, a farmaciei și pasarela dărâmată. Acolo încă se găsește, subtil atinsă de timp, fântâna din centrul grădinii amenajate.
“În.. cred că 30 Aprilie, prin 2016, țin minte că m-au sunat să închid ultimu’ lacăt. Atunci, am zis, <<Îs liber!>>”, Ion Popescu.
În prezent, populația Sărmășagului scade; tineretul emigrează către orașe și țări cu mai multe oportunități, și de zece ani încoace, auzim prin colțuri că se va închide și școala gimnazială din zonă. Dar în fiecare Crăciun, dormitoarele goale sunt din nou ocupate, iar străzile care duceau odată în atâtea locuri, mai răsuna de micii colindători.
