Eu sunt Alexandra, am 19 ani iar părinții mei sunt plecați în străinătate dinainte ca eu să mă nasc. Apariția mea pe lume nu i-a împiedicat din a spera la un trai mai bun în fiecare zi. de-a lungul vieții mele ei au fost prezenți la puține zile de naștere, cred că le pot număra pe degetele de la o mână. Dar cu timpul și cu vârstă te obișnuiești, devii mai imun, parcă nu mai doare la fel de mult ca atunci când ești mic și vezi copiii din jur că sunt cu părinții lângă ei.
Problematica părinților care pleacă în străinătate și își lasă copiii acasă este una veche. Tot mai mulți copii rămân acasă în grija unor membrii ai familiei, în grija asistentelor sociale sau chiar în plasament. ANPDCA a făcut mai multe statistici din 2011 până în 2020 ce arată numărul copiilor cu părinți plecați în străinătate sau în plasament/în grija asistentelor sociale.
M-am născut într-un mic orășel de munte din Suceava, Vatra Dornei, un loc magic unde simt că îmi sunt rădăcinile. La câteva zile de la naștere am plecat la buzău, acolo unde stă și bunica din partea tatălui (mamaie), totodată orașul lui natal. Ea m-a crescut pe mine și pe verișoara mea, Bianca, până la vârsta de 6 ani. Noi ne înțelegeam ca două surori iar ea ne făcea toate poftele, ca orice bunică cu nepoții ei. Părinții ei erau de asemenea plecați la muncă în străinătate.
În 2009, pe când aveam 6 ani, mama ei a venit acasă pentru a o vedea iar la plecare a mers cu taxiul până la București. Inițial trebuia să meargă doar ea cu mamaia dar noi eram foarte nerăbdătoare de a porni într-o aventură până în capitală de unde avea să ia avionul. Pe drum am făcut accident și mașina s-a oprit într-un stâlp. În urma accidetului mamaia a murit iar acela a fost momentul în care viața mea s-a schimbat radical Cum nu mai aveam cu cine să stau la Buzău, părinții mei au decis să ne mutăm în Baia Mare, la bunica din partea mamei. La ea am stat 12 ani, din clasa întâi până când am fost nevoită să plec la facultate.
Bunica eroină
Am întrebat-o pe bunica cum a fost să locuiesc cu ea și să aibă grijă de mine “Am avut parte de a o crește din clasa întâi. Având și eu la rândul meu două fete, tot timpul am avut impresia că ea este cel de-al treilea copil. Mă trezeam cu drag dimineață pentru a o pregăti pentru școală. Întotdeauna o bunică vede și mai bine cum se crește un copil. A fost un copil tare ascultător și cuminte. Alături de ea parcă am întinerit și eu. Viața mi-a dat să rămân fără pereche. Am fost tare atașată de ea. Bunicul ei nu a avut parte numai de o zi să o aștepte când venea de la școală. Tot timpul îmi plăcea să o aștept cu drag când venea de la școală. Cu școala nu mi-a creat probleme, se descurca mai mult singură cu temele. Totul a decurs foarte bine în acești anji frumoși, 12 la număr. O iubesc foarte mult și sunt mulțumită că alături de ea am avut o viață frumoasă”.
părinții, uneori ca niște umbre
Părinții mei au job-uri interesante. Ei lucrează împreună pe vase de croazieră ce merg în toate colțurile lumii. De-a lungul timpului au văzut mai multe țări decât pot enumera și au avut nenumărate oportunități de a trăi experiențe unice. După ce a mai crescut am avut ocazia de a merge cu ei în diferite croaziere și de a vedea lucruri noi. Totodată, faptul că erau plecați mai tot timpul de acasă a avut efecte asupra mea.
“Fiind foarte tineri, privind acum în trecut, inconștienți, dar doritori de un trai mai bun, visând la o situație materială mai bună, dar niciodată crezând nici pentru o secundă că vom petrece atâtea contracte departe de casă, uneori peste mări și țări. Lăsând acasă parte din sufletele noastre, unicul copil, a fost cel mai mare și dureros sacrificiu făcut până acum.“ au declarat părinții mei.
Din păcate, mulți copii din România se află în situația mea. Un alt caz ar fi cel al Alexandrei Bordac, prietenă și colegă de școală. Ea a avut norocul de a fi crescută de mama ei deoarece este unul dintre cazurile în care doar un singur părinte este plecat în străinătate “Nu îmi place deloc faptul că a lipsit încă de când eram mică. Nu a fost lângă mine când am făcut primii pași, nici în perioada adolescentină. Ne vedeam de câteva ori pe lună online, facetime dar nu era același lucru. Chiar îi simt lipsa mereu și știu că asta o să mă afecteze toată viața. Însă, observ că încearcă prin anumite metode să facă în așa fel încât să recuperăm timpul pierdut. Mă iubește cel mai mult, simt asta și văd, doar că doare de multe ori când stau să mă gândesc că aveam nevoie de mai multă iubire paternă. Totuși îl iubesc și apreciez că a făcut un asemenea sacrificiu”.
Organizația Salvați Copiii a realizat un studiu denumit “Impactul migrației părinților asupra copiilor rămași acasă”, 2007. La acest studiu au participat între 60-70 de elevi pentru a se observă în ce mod îi afectează plecarea părinților în străinătate. Rezultatele au arătat că cele mai întâlnite probleme în această situație sunt:
- lipsa mamei este mai des şi mai intens resimţită de majoritatea grupului ţintă, atât pentru că aceasta este cea care se ocupă de majoritatea treburilor gospodăreşti care, în lipsa acesteia, revin în grija copiilor, cât şi pentru că mamele reuşesc în general să construiască o relaţie apropiată şi o comunicare deschisă cu copiii
- apar probleme de comunicare în special între copii şi bunici, percepute a fi cauzate de diferenţa foarte mare între sistemul de valori adoptat de fiecare, de stilul de viaţă diferit şi de capacitatea redusă a celor în vârstă de a se adapta noilor valori sociale, a stilurilor de viaţă moderne, apropiate de tineri
- adolescenţii resimt nevoia unei comunicări constante şi apropiate cu un părinte sau cu o rudă în care să găsească un sprijin în cazul în care trebuie să ia anumite decizii considerate a fi foarte importante pentru viaţa lor
Absența părinților este dureroasă de obicei ambele părți. Copiii le simt lipsa iar ei pierd de cele mai multe ori momentele importante și unice din viața copilului lor.
