CONACUL PAȘCANU-DE LA STRĂLUCIRE LA UITARE

Înaintând pe drumul vechi de țară, de la Verești spre Salcea, Suceava, la intrarea în localitate străjuiește de peste 100 de ani, un simbol al bogăției și frumuseții de odinioară, uitat parcă de lume. Conacul Pașcanu nu mai este acum decât o ruină acaparată de indiferența oamenilor, care tratează această comoară a Bucovinei drept pion în lumea afacerilor. Clădirea înconjurată de dependințele afectate de trecerea timpului și gardul de beton care stă să se prăbușească, rămâne în continuare o emblemă pentru localnici și un mister pentru trecătorii care nu îi cunosc povestea.

ISTORIE 

Construit la jumătatea secolului al XIX-lea, de către boierul Alexandru Cantacuzino Pașcanu, conacul se întinde pe o suprafață de câteva hectare și avea în componență o livadă recunoscută pentru belșugul roadelor sale. Castelul, cum este numit de mulți, se mândrea cu faptul că avea atât apă caldă, cât și electricitate provenită de la hidrocentrala amplasată pe pârâul din localitate. Despre acesta se spune că este primul din Moldova care a beneficiat de aceste utilități.

„Bunica îmi povestea că boierul Pașcanu oferea celor care se opreau la conac, o masă caldă. Când eram copil, părinții mă trimiteau cu animalele la câmp și opream la castel pentru a culege dude și mere din livadă. Îmi amintesc că înainte de 1949, în cantina din fața conacului se organizau baluri dansante”, spune Iordache Coceriu, un localnic în vârstă de 93 de ani.  

Răscoalele țărănești din 1907 nu au condus la dărâmarea conacului, așa cum s-a întâmplat în multe cazuri, dar au avut drept consecință vandalizarea lui. În contextul acestor evenimente, boierul părăsește țara, prilej pentru care obiecte de decor, mobilă, unelte și tot felul de lucruri rămase intacte sunt furate treptat din locuință. În cartea sa „Pe urmele răscoalelor”, scriitorul fălticenean Artur Gorovei detaliază cele petrecute aici: “Te cuprinde groaza când intri în interiorul acestei locuinţi cochete. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre şi mai grozave. Nu a rămas nimic nesfărâmat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foaie cu foaie, şi toate acestea – lemnăria, teracotă, ferărie, sârmă, hârtie – toate zac împrăştiate pe parchet – singurul lucru de preţ care a rămas nevătămat, şi asta pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea.”

Despre acest amplasament amintește și Nicolae Iorga în câteva dintre scrierile sale. Un alt localnic vorbește despre faptul că istoricul era un foarte bun prieten al boierului Pașcanu și obișnuia să petreacă cel puțin 2-3 zile la conac, fie atunci când călătorea spre Suceava, fie când se întorcea spre casă.

Moșia de la Salcea nu a fost o excepție de la procesul naționalizării din 1949, când comuniștii transformă conacul în clădire de birouri a Stațiunii de Mecanizare Agricole. În altă clădire a unei dependințe a funcționat până în jurul anului 1995 o secție a Întreprinderii de Reparații Auto Suceava.

MOȘTENITORI

Istoria moștenirii este una complicată, iar în prezent nu se cunoaște proprietarul de drept al casei și terenurilor. Cele mai multe surse îl atestă drept deținător pe un descendent al familiei Sturdza, anume Paltin Sturdza, care ar fi încercat să vândă proprietatea în nenumărate rânduri. Cert este faptul că Alexandru Cantacuzino Pașcanu era căsătorit cu Lucia Pașcanu și aveau o fată pe nume Nineta. Ani mai târziu, aceasta se căsătorește cu un anumit boier Băleanu, având la rândul lor o fiică. Ea va întemeia ulterior o familie cu tânărul Elie Sturdza, cei doi fiind părinții lui Paltin Sturdza.

PREZENT

Dezinteresul oamenilor și faptul că nu este inclus pe lista monumentelor istorice din județul Suceava, au condus la decăderea castelului odată recunoscut pentru modernitatea sa. Potențialul turistic nu i-a determinat însă pe deținătorii de drept ai clădirii, să investească în renovare. În prezent, domeniul se află într-o continuă stare de degradare, fiind ascuns printre arborii care l-au vegheat de la strălucire, până la uitare.