După fiecare masă, mă luptam cu o dorință copleșitoare. Simțeam cum vina mă apasă, îmi sufoca fiecare gând. Nu puteam să rezist. Mă ridicam încet, mă îndreptam spre baie și, cu lacrimi în ochi, îmi forțam corpul să renunțe la tot ce mâncasem. Era singurul mod în care credeam că pot scăpa de povara vinovăției. Făceam totul în liniște, aproape ca un ritual ascuns. Deschideam robinetul să maschez orice zgomot și mă asiguram că ușa era bine încuiată. Îmi țineam respirația de teamă să nu fiu prinsă. Părinții nu trebuiau să afle. Dacă ar fi știut, ar fi fost șocați, îngrijorați, poate chiar furioși… Nu puteam suporta să-i văd suferind. Așa că purtam povara asta singură, zi după zi, încercând să ascund urmele și să continui ca și cum totul era normal.
Aceasta a fost realitatea zilnică a Andreei, o tânără de 19 ani care s-a luptat cu anorexia și bulimia. Totul a început pe ascuns, în tăcere, o luptă nevăzută pentru cei din jur. De atunci, fiecare zi a fost o bătălie, cu propria conștiință și imagine. Andreea își ascundea durerea în spatele unui zâmbet și făcea tot posibilul să-și continue viața ca și cum totul ar fi normal. Însă adevărul este că bulimia o urmărea în fiecare moment – în timpul meselor, în singurătatea băii, în teama constantă.
Primii pași spre haos: Cum a început totul
A început la 13 ani, când eram în clasa a VII-a. Eram foarte nemulțumită de cum arătam. Oriunde mă uitam, pe net, la școală, chiar și pe stradă, și vedeam fete mai slabe decât mine. Mi se părea că toate arătau perfect, iar eu nu. Simțeam că nu mă ridic la nivelul lor, că ceva era greșit cu mine. Atunci mi-am spus că trebuie să schimb ceva, orice, pentru a arăta ca ele. Am început să încerc tot felul de diete și trucuri: apă cu lămâie și hrean pe stomacul gol, apă înainte de masă ca să nu mai simt foamea. Părinții mei nu bănuiau nimic, iar eu încercam fiecare metodă ca o promisiune că voi deveni mai slabă, mai frumoasă, mai acceptată. Câteva luni bune am continuat așa, crezând că sunt pe drumul cel bun, dar înăuntrul meu eram din ce în ce mai nemulțumită și mai pierdută.
Conform Luciei Moldovan, psiholog la SCJU Mureș: “Tulburările alimentare au cauze complexe, de la factori biologici precum genetica și chimia creierului, la influențe psihologice precum stima de sine scăzută sau perfecționismul. Socio-cultural, standardele de frumusețe și social media amplifică presiunile. Adesea, aceste tulburări sunt mecanisme de coping pentru probleme emoționale mai profunde, dincolo de preocupările legate de greutate sau alimentație. Social media a amplificat problemele legate de imaginea corporală. Expunerea constantă la imagini care pot fi false sau editate pot duce la comparații negative. Aceste platforme promovează idealuri legate de greutate sau cat de musculos ești, iar postările despre diete și exerciții fizice încurajează adesea comportamente nesănătoase.”
Aceste boli pot apărea la toată lumea indifferent de sex și afectează modul în care persoana își vede corpul. “Tulburările alimentare sunt mai des diagnosticate la femei, însă sunt subraportate la bărbați din cauza stigmatizării. La bărbați, aceste tulburări se manifestă adesea diferit, cum ar fi prin dismorfia musculară” a explicat psihologul Lucia Moldovan.
Când Andreea nu a văzut schimbările pe care le aștepta, a decis să ia măsuri drastice. „Nu am vrut să scad treptat. Voiam să văd rezultate acum, cât mai repede posibil,” povestește ea. Într-un impuls de disperare, a început să elimine categoric alimente din dieta ei. „M-am oprit complet din a mânca pâine, snacks-uri, paste, zahăr. Tot ce credeam că mă face să iau în greutate. Am ajuns să nu trec peste 500 de calorii pe zi. Eram anorexică”. Zilele deveniseră un exercițiu constant de restricție. Andreea număra obsesiv fiecare calorie și își controla cu strictețe fiecare masă, sperând că sacrificiile vor aduce schimbările dorite.
Anorexia nervoasă este o tulburare alimentară gravă, tratabilă, caracterizată prin greutate corporală scăzută și teama intensă de îngrășare. Persoanele afectate limitează drastic alimentele și adoptă comportamente care le pot pune viața în pericol. Anorexia poate duce la malnutriție severă și probleme grave de sănătate, inclusiv risc crescut de deces. Este a doua cauză principală de deces în rândul afecțiunilor mintale, după supradozele de opioide. (Sursa: Lindsay Moskowitz, Eric Weiselberg-“Current Problems in Pediatric and Adolescent Health Care”)
Prăpastia: Când controlul devine pierdere
În doi ani, Andreea a slăbit 15 kilograme, dar asta a venit cu un preț. Ciclul menstrual i s-a oprit timp de 10 luni, iar corpul îi trăda epuizarea: „Mă simțeam slabă și fără energie în fiecare zi.” Vinovăția devenise omniprezentă. După o masă mai consistentă, își impunea pedepse dure. „Dacă mâncam o porție mică de paste, a doua zi nu mai mâncam nimic. Apă și gumă. Dacă era să mănânc, mâncam mult și după o dădeam afară”.
La un moment dat m am saturat. Eram constant obosită si nefericită. Nu puteam sa mă bucur de o masa in oras fară să am mustrări de conștiință. Dar nu mă puteam oprii, ceva in mine îmi spunea “Nu mânca! Nu trece de X calorii, trebuie sa fii slabă” în perioada pandemiei faceam în fiecare zi exerciții pentru abdomen că sa elimin grăsimea de acolo. Credeam ca asa voi scăpa de ea.
Decizia salvatoare: Drumul către psiholog
Andreea a ținut acest regim extrem timp de trei ani, până la liceu. Totul devenise o rutină: restricții, înfometare, oboseală. “Într-o zi, după ce nu mâncasem nimic, m-am trezit la școală complet epuizată. Îmi amintesc că mi s-a făcut rău brusc. Am fugit la baie și am simțit cum îmi pierd echilibrul și, pentru o clipă, am crezut că o să leșin. Atunci mi-am spus: „Gata, trebuie să pun stop!” Nu mai puteam continua așa. Îmi distrugeam sănătatea, iar corpul meu striga după ajutor. Am decis să merg la un psiholog, să vorbesc despre ce trăiam. După primele ședințe, am primit diagnosticul: anorexie și bulimie nervoasă.”, mărturisește aceasta.
Bulimia nervoasă, cunoscută în mod obișnuit ca bulimie, este o tulburare alimentară gravă, care poate pune viața în pericol. Persoanele cu bulimie mănâncă compulsiv (binge eating). Acest lucru înseamnă că simt că și-au pierdut controlul asupra alimentației. Consumă cantități mari de mâncare într-o singură sesiune, de obicei în secret, și, adesea, resimt sentimente intense de vinovăție și rușine. Ulterior, încearcă să elimine mâncarea și caloriile în exces într-un mod nesănătos, cum ar fi inducerea vărsăturilor sau utilizarea abuzivă a laxativelor. Acest comportament se numește purgație. (Sursa: mayoclinic.org)
“Tulburările alimentare afectează fiecare aspect al vieții. Fizic, pot apărea complicații precum malnutriția și osteoporoza. Emoțional, persoanele afectate experimentează stres intens, instabilitate a stării de spirit și izolare socială. Aceste dificultăți interferează cu concentrarea, activitățile zilnice și relațiile”, a declarat psihologul Lucia Moldovan.
Confruntarea cu adevărul: Lecții despre sine
Andreea și-a făcut curaj să meargă la psiholog, o decizie care i-a schimbat complet perspectiva. A fost ca și cum cineva i-ar fi ridicat un văl de pe ochi, dezvăluindu-i cât de distructiv devenise stilul de viață pe care îl considera normal până atunci. “Un exercițiu pe care mi l-a recomandat psihologul era să iau o ață și să fac mai multe cercuri, fiecare reprezentând cât cred că este dimensiunea unei părți din corpul meu. Apoi, să le măsor și să le compar cu dimensiunea reală. Cele reale erau aproape de două ori mai mici, mai ales la abdomen si la picioare.”
Întrebată cum putem ajuta o persoană care trece prin astfel de situații, Lucia Moldovan a declarat: “Este important să oferi persoanei un spațiu sigur, în care să vorbească fără teama de a fi judecată, și să eviți comentariile despre greutate sau aspect fizic, care pot agrava situația. Încurajeaz-o să ceară ajutor profesional, dar fă-o cu răbdare și empatie, astfel încât să simtă sprijin, nu presiune. Ascult-o, validează-i emoțiile și ajut-o să găsească metode sănătoase de a face față stresului. Vindecarea este un proces care cere timp.”
Un nou început: Viața dincolo de tulburarea alimentară
Cu timpul, Andreea a reușit să se elibereze treptat de obiceiurile care o țineau captivă. Deși uneori mai simte impulsul de a număra caloriile, o face acum fără acea obsesie care îi domina odată viața. Momentul cel mai puternic din călătoria ei spre vindecare a fost mărturisirea făcută mamei, o greutate purtată ani de zile. “Când i-am spus mamei, aveam lacrimi în ochi. M-a îmbrățișat strâns și m-a întrebat de ce nu i-am zis mai devreme. Atunci am realizat cât de ușor mi-ar fi putut fi, dacă o aveam alături de la început.“.
Pentru Andreea, acel gest simplu, acea îmbrățișare, a fost un punct de cotitură. O lecție dureroasă, dar prețioasă: să cerem ajutor nu este o slăbiciune, ci primul pas spre eliberare. Poate fi și pentru alții un semnal că nu trebuie să lupte singuri.
