“Când a ajuns cu endoscopul la partea care nu era în regulă, l-am văzut că s-a schimbat la față. Am văzut si eu formațiunea, dar nu m-am speriat. Mă gândeam că e un ulcer și că îl voi trata. Nu e mare lucru.”, povestește Leli, cu un optimism rar întâlnit.
Un simplu control de rutină i-a schimbat viața Lelianei Pârvulescu, psiholog clinician și psihoterapeut, specializat în psihoterapie cognitiv comportamentală. Se simțea împlinită, își clădea o carieră de succes, era alături de fiul ei și avea prietenii și familia lângă ea. În urma rezultatului de la endoscopie, medicul gastroenterolog Andrei Haidar a decis să facă o biopsie pentru examenul anatomo-patologic, care a indicat prezența unei tumori maligne. Într-un moment în care multă lume și-ar fi pierdut speranța, Leli a continuat să creadă că totul va fi bine: “Mă gândeam că nu o să fie nimic grav. Și în cele trei săptămâni au fost puține momentele în care mi-a fost frică. ”
Vestea care i-a schimbat destinul
Leli a așteptat trei săptămâni rezultatul final al biopsiei, iar ziua în care a aflat ce se întâmplă cu corpul ei și-o amintește fără ezitare: “Eram la cabinet, la Regina Maria, cu un pacient cu care lucram de ceva timp, care avea o problemă destul de gravă și cu care făceam psihoterapie făcând tot posibilul să îl ajut să treacă peste situație. După el mai aveam încă trei pacienți programați până la finalul programului meu. Aveam telefonul pe măsuță și la un moment dat a apărut mesajul de la Bogdan [Bogdan Andreescu, directorul spitalului Colentina]. I-a scris ca totul va fi bine, ca vor trece împreuna prin asta și că vor lupta ca să câștige. “În acel moment am simțit că îmi trece un aer rece pe șira spinării și că nu mai pot respira. Nu mai puteam articula niciun cuvânt. Băiatul din fața mea se uita la mine, nu înțelegea nimic. El m-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce plâng. Nu îmi dădeam seama că lacrimile mi se prelingeau pe obraz. Cu greu am putut vorbi și l-am rugat să mă scuze și i-am cerut să ne vedem altă dată. Pe urmă am amânat tot ce aveam, simțeam că nu mai pot respira în acea camera, mi-am luat haina și am ieșit afară. Era octombrie spre sfârșit, era o zi minunată de toamnă. M-am plimbat până seara. Nu credeam, mă gândeam că a fost o greșeală.”
Nu au doborât-o statisticile
A fost diagnosticată cu adenocarcinom la stomac, localizată spre pilor, orificiul prin care stomacul comunică cu duodenul. Întrebată ce a decis să facă după urmarea diagnosticului, Leli nu ezită nicio secunda: “M-am așezat în fața oglinzii in baie și mi-am promis că voi lupta și că voi învinge. Am redevenit persoana optimistă care eram. Mi-am spus că este o boală, care se tratează și că voi trece peste tot”. A dat dovadă de o ambiție extraordinară în momente în care multă lume ar fi renunțat doar la gândul că diagnosticul de cancer gastric se află pe locul doi în topul cauzelor de deces prin cancer, supraviețuirea la cinci ani fiind de doar 19%.
Age-Standardised Five-Year Net Survival for the Most Common Cancers in Females, England and Wales, 2010-2011
“Nu prea am renunțat la nimic, foarte mulți oameni din jurul meu nu au știut că am trecut prin asta”
Ca o mamă care își pune copilul mai presus de orice, Leli mărturisește că ”Primul lucru la care m-am gândit a fost să îmi petrec cât mai mult timp cu fiul meu și cu familia mea”. Fiind dedicată trup și suflet profesiei pe care îmbrățișează cu atâta drag, ea a dorit să continue să scrie,”Multe cărți. Câte apuc. ”, și nu a vrut să renunțe la ceea ce îi plăcea să facă cel mai mult ”Am continuat să merg la conferințe, sa lucrez, să țin cursuri. ” Inițial, Leli a decis să îi spună doar surorii ei, Cera, prin ce momente trece. Știa că va câștiga această luptă și nu a vrut să își îngrijoreze familia.
“De ce eu?”
Întrebările nu au ezitat să apară, împreună cu frica și deznădejdea, dar medicii care s-au ocupat de caz, Andrei Haidar și Ioana Panazan, știau că nu este vorba despre un pacient oarecare, a cărui destin nu se termină aici, așa că au motivat-o să lupte “ nu te las să mori”, ” tu vei trece cu capul sus prin asta și vei învinge”.
A urmat tratamentul, unul îndelungat și epuizant. Leli ne povestește deschisă de toți pașii pe care i-a urmat, primul pas fiind operația, realizată de medicul Alexandru Croitoru, șeful Secției de Chirurgie al Spitalului Colentina din București: “Chirurgul mi-a tăiat partea din stomac unde era localizată tumora. Mi-a rămas un sfert din stomac. Acolo pe masa de operație s-a întâmplat ceva. Cristina, prietena mea, o sunase pe Cera, să vina la spital. Cera i-a spus că nu are rost, că am intrat în operație, o să stau la terapie intensivă și abia a doua zi să mă viziteze. Eu îmi aduc aminte că la un moment dat parcă îi auzeam pe doctori agitându-se, dar în același timp mă gândeam că nu e posibil, eram în anestezie totală. Când m-am trezit la terapie intesivă, nu înțelegeam de ce nu aveam niciun pansament și de ce mă durea foarte tare toracele. Am aflat că nu m-au putut opera, pentru că era să mor și Cera mi-a povestit că doctorii alergau ca să mă salveze.”. Destinul a decis să-i mai ofere o provocare Lelianei, viața ei ajungând într-un punct atât de fragil, încât aproape pierduse lupta. Cu toate acestea, Leli a avut încredere și știa că data viitoare va fi pregătită: “știu că îmi repetam încontinuu în minte – va fi impecabil. Totul va fi impecabil.”. Și așa a fost. Operația a fost un succes.
Photo source: Spitalul Clinic Colentina
Dar greul de abia acum începuse
A urmat un regim extrem de strict, care a făcut-o sa viseze la cele mai nevinovate plăceri care pentru un om sănătos reprezintă o obișnuință: “Nu aveam voie să mănânc, să beau nimic. Eram hrănită doar cu perfuzii. Mă gândeam la mâncare, visam că mănânc. După a doua săptămână fără mâncare și apă simțeam că mă usuc în interior. Visam aproape în fiecare noapte că sunt pe un pământ uscat de tot și că stau acolo în mijloc și totul este un mare tărâm uscat. Când am putut în sfârșit să beau 3 linguri de ceai, Cera mi-a adus un ceai de fructe de la automatul de la spital. A fost cel mai bun ceai din viața mea băut vreodată. Slăbisem 15 kg într-o lună”. O întreb dacă s-a gândit vreodată să renunțe la luptă, dar îmi spune cu un ton ferm că “nici măcar pentru o clipă. Am muncit, am ieșit în lume, am mers la cumpărături, am călătorit. Nu m-am oprit deloc. Nu mi-am plâns de milă, nu am blamat, nu am căutat vinovați”.
După operația grea pe care a suportat-o, au urmat chimioterapia și radioterapia. Interacționând cu Leli, este inevitabil să nu mă gândesc cum a putut să facă față cu atâta pozitivitate și dorință arzătoare unei suferințe greu de imaginat și care doboară oamenii foarte ușor. Când vorbește despre asta, Leli emană numai energie pozitivă, nicidecum tristețe sau durere: “De câte ori îmi punea perfuzia asistenta, vorbeam în gând cu soluția care îmi curgea prin vene și îi mulțumeam pentru că mă ajuta să trăiesc. Și apoi radioterapia, mult, zile la rând, mă așezam la aparatul de radioterapie, trebuia să stau nemișcată și aparatul se rotea în toate pozițiile, la un moment dat ajungeam cu capul în jos. Tot timpul îmi repetam că e atât de bine că există aparatul care să mă ajute și îi mulțumeam. Și mulțumeam mereu corpului meu că luptă”.
Încerc să îmi explic logic cum poate avea atâta putere. Dar poate gândesc prea rigid, poate este vorba de mult mai mult de atât, iar Leli reușește să mă surpindă din nou, povestind un episod incredibil din perioada în care urma ședințe de chimioterapie: “m-am dus la o conferință și am ținut o prezentare strălucită, în domeniul psihologiei. Și nimeni nu și-a dat seama!”
În mod firesc, viața ei s-a schimbat în urma experienței trăite. Leli a început să prețuiască fiecare moment, să se gândească la ea mai mult: “Am făcut curățenie în viața mea, nu am mai acceptat să pierd timp aiurea cu persoane sau lucruri care nu meritau. Nu am mai stat pe gânduri când am vrut să fac ceva, am început să spun te iubesc oricui simțeam. Și am început să spun NU – nu îmi place, nu vreau…”.
A câștigat lupta
Da, Leli a reușit. A dus la sfârșit planul pe care l-a început, a ieșit învingătoare din lupta cu diagnosticul care este considerat de om o condamnare la moarte, cancerul. În cele din urmă, viața ei s-a schimbat, dar în bine, pe toate planurile. În viața ei privată a învățat că trebuie să elimine tot ce este toxic și că este bine să își exprime emoțiile și sentimentele. Pe plan profesional, Leli ne povestește că ” învăț oamenii în toate workshopurile, cursurile, cărțile mele și interactiunile mele să se focuseze pe calitate. Și ca dr. Leli am grijă în acest fel de sufletele lor. Și cu adevărat, așa cum eu m-am schimbat, sunt mulți oameni care m-au urmărit și s-au schimbat și ei”.
Într-adevăr, Liliana Pârvulescu este o bibliotecă vie, o dovadă că psihicul poate schimba tot și o învingătoare a cărei atitudine este demnă de urmat.
Hospice Casa Speranței
Din păcate, multe dintre povești nu se termină așa, tocmai din cauza modului în care este văzut cancerul în România: “ca pe o pedeapsa. Contribuie în acest sens tradițiile culturale învechite și judecata orientată către stigma a celor mai puțin informati (care din păcate reprezintă o majoritate)”, explică Nicoleta Mitrea, director al departamentului de Educație și Dezvoltare Națională în Asistență Medicală, în cadrul Hospice Casa Speranței.
Hospice Casa Speranței este o organizație non-profit înființată în anul 1992 la Brașov și a introdus conceptul de îngrijire paliativă în România. Misiunea Hospice este să îngrijească cu profesionalism și dăruire adulții și copiii al căror destin este puțin diferit față de cel al Lilianei, și care sunt ajutați să învețe cum pot trăi cu o boală incurabilă. Am sesizat faptul că ideea de “boală incurabilă“ este deseori asociată cu “boală în stadiu terminal“, ceea ce este greșit, îmi explică Nicoleta: “Îngrijirea paliativa nu vizează îngrijirea oamenilor în stadiu terminal. Să lucrezi cu oameni a căror existeță este afectată de un diagnostic de boală cronică progresivă, deci incurabilă, este o onoare și un privilegiu. Oportunitatea pe care o avem în acordarea de îngrijiri acestei categorii de persoane constă în a învăța progresiv cum să trăiești frumos, în prezent, propria-ți viață. Înseamnă să decizi să ai această misiune extraordinară de a fi uman în însoțirea persoanelor care trec prin suferință, acceptare, bucurie și sperantă transcedentale.”
CENTRUL HOSPICE BRAȘOV
Photo source: Hospice.ro
“Speranța moare ultima”
Cancerul nu mai trebuie privit ca o afecțiune care se transformă automat într-o boală în stadiu terminal. Oameni ca Liliana Pârvulescu și organizații precum Hospice Casa Speranței dovedesc că există viață și după diagnosticarea cu cancer, sau oricare altă boală incurabilă, cum ar fi bolile cronice progresive precum insuficiente de organ (cardiaca, renala, hepatica, etc.), demente, SIDA, BPOC. Și poți trăi frumos, cu mai multă poftă și prețuire decât o făceai până acum. Indiferent dacă te vindeci de cancer sau înveți să trăiești cu el, concluzia la care am ajuns este aceeași: trebuie să acceptăm durerea și să o vedem ca parte a călătoriei care urmează.
