Bullying-ul: Realități contemporane ale intimidării

Într-o lume în care tehnologia avansează, iar inteligența artificială își asigură un loc în inimile noastre (și în telefoanele noastre), am crede că suntem suficient de evoluați pentru a ne da seama că bullying-ul ar trebui să fie “out of fashion”. Ei bine, în ciuda tuturor progreselor noastre, se pare că suntem încă agățați într-o eră în care a face pe cineva să se simtă ca ultimul emoji trist este considerat un hobby popular.

În 2024, bullying-ul, definit ca fiind atunci când o persoană provoacă în mod intenționat răni sau disconfort altei persoane, prin contact fizic, abuz verbal sau în alte moduri (Olweus, 1993), nu doar că există, dar s-ar putea să fie mai modern și mai “high-tech” ca niciodată. “Moda veche” întâlnește noul “normal” și bullying-ul, în loc să se pensioneze, a decis să își facă upgrade la ultima versiune. Algoritmul virtual al hărțuirii s-a adaptat la tehnologiile de ultimă generație, demonstrând că, în lumea digitală, ura nu a fost niciodată atât de trendy.

În acest reportaj, vom explora cum, în ciuda avansurilor noastre sociale și tehnologice, arta subtilă a intimidării nu a dispărut, ci s-a reinventat. Să vedem cum tehnologia se aliază cu creativitatea umană pentru a crea un spațiu virtual în care fiecare click este o șansă de a strica ziua cuiva.

UNICEF definește bullying-ul ca o formă de abuz emoțional și fizic, caracterizându-se prin trei elemente distincte:

1. este intenționat: agresorul are intenția să rănească pe cineva;
2. este repetat: se alege o victimă;
3. există un dezechilibru de putere: victima este percepută ca fiind vulnerabilă, slabă și nu se poate apăra singură.

Bullying-ul în România

Poliția Română a redactat un document numit BULLYINGUL în care este definită această acțiune astfel: „comportament repetat și intenționat prin care agresorul își rănește, persecută și intimidează victima prin diferite forme”:

• verbal: țipete, porecle, sarcasm, insulte, jigniri;
• fizic: palme, loviri, îmbrânciri, bătăi;
• mobbing: agresiune unui grup față de un individ;
• relațional: intimidare, denigrare, izolare, manipulare;
• cyberbullying: trimiterea unui mesaj sau a unei imagini pe telefon sau Internet pentru a denigra imaginea unei persoane;
• social: excludere, insulte cu privire la statutul social.

În vreme ce profilul unui atacator creat de Poliția Română este unul relativ concis, profilul unei victime realizat de aceeași instituție specializată a statului este, pe cât de “complex”, pe atât de inutil când vine vorba de a identifica pe cineva într-o astfel de situație. De amintit faptul că nu se menționează bibliografia pe baza căreia se face această categorisire.

Prin urmare, atacatorul:

• vrea să fie cel mai cool rănindu-i, intimidându-i sau jignindu-i pe cei din jurul său;
• este temperamental, inflexibil, încrezător și nu îi place să accepte regulile;
• de cele mai multe ori nu are empatie și chiar se bucură că produce durere celorlalți;
• dorește să domine și să-i controleze pe ceilalți, exagerează în situații obișnuite;
• abuzează de putere pentru a-i răni pe ceilalți, deliberat și în mod repetat;

În urma profilului realizat de Poliția Română, predispuși spre a fi victime ale bullying-ului sunt indivizii care:

Școala fără bullying este un proiect Salvați Copiii. Ei fac inclusiv o hartă a bullying-ului prezent in Romînia. Au dezvoltat un proiect numit Dreptul la pauză, pe idee „Pentru mii de elevi, pauza este un moment de frică, nu de relaxare”.

Într-o notă altruistă și salvatoare, organizația nonguvernamentală Salvați Copiii preia frâiele problemei bullying-ului, apără și promovează drepturile copilului în România încă din 1990. Printre proiectele Salvați Copiii se mai numără inclusiv și Grupurile de Acțiune Antibullying, un proiect detaliat ce are ca scop diminuarea problemei prin metode cooperative. Încă din iunie 2020, toate școlile au obligația de a crea grupuri de acțiune antibullying, bazate pe colaborarea dintre reprezentanți ai elevilor, părinților și cadrelor didactice.

Ce spun statisticile: Europa vs România

În ciuda eforturilor depuse, cum se explică, totuși, cifrele îngrijorătoare care plasează Romănia pe un loc “demn” când vine vorba de bullying? Conform Salvați Copiii, în România, fenomenul de bullying are proporții îngrijorătoare: 1 elev din 2 este victima actelor de amenințare, de umilire sau de violență fizică, iar 4 copii din 5 asistă la situații de bullying.

În ultimele decenii, confruntată cu realitatea dură a bullying-ului, comunitatea mondială academică și psihologică au investigat fenomenul din diferite perspective și au fost implementate diverse și importante proiecte privind hărțuirea la nivelul UE. Un studiu recent realizat în cadrul programului finanțat de UE „Campania europeană împotriva agresiunii” arată că 51% dintre elevi au suferit bullying în Lituania, 50% dintre studenți în Estonia, 43% în Bulgaria, 31% în Grecia, 25% în Letonia și 15% în Italia. Cifrele sunt uluitoare și indică dimensiunea tot mai mare a fenomenului de hărțuire în comunitățile UE de astăzi.

Rețeaua Europeană Antibullying (EAN) și-a propus să completeze această lacună și să ofere o abordare europeană unificată prin cooperarea a 17 parteneri din 12 state membre ale UE cu o vastă experiență în domeniu. Obiectivul general al părții legate de cercetare a Rețelei Antibulllying este procesarea, evaluarea și utilizarea rezultatelor și bunelor practici ale acțiunilor în desfășurare împotriva agresiunii în scopul dezvoltării unei strategii europene comune care să fie implementată prin înființarea EAN.

Ce spun persoanele în domeniu

Nu abordăm suficient realitatea acestor efecte pe termen lung și nici despre particularitățile de manifestare: unii sunt ezitanți sau hipersensibili – aproape de limita paranoiei (deși, de cele mai multe ori nu pare) în comunicarea cu grupuri noi.

Alte persoane își construiesc adevărate ziduri în jurul lor, devin agresori sau se izolează complet de orice interacțiune socială. Un alt aspect despre care ar merita să discutăm mai des este rolul părinților și al familiei în întregul proces, de la nașterea spiritului competitiv (“Ce notă a luat x?”, “De ce nu poți fi și tu ca y?”), până la gestionarea emoțiilor și oferirea unui spațiu sigur copilului pentru a-și putea exterioriza sentimentele și stările de frică.

Pentru o perspectivă mai aprofundată legată de dilema bullying-ului, am cerut printr-un interviu opinia unui expert în domeniu. Dna. Maria Puia este consilier școlar în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională (CJRAE) din Brașov. Iată care sunt cuvintele dânsei:

Povești și sfaturi ale victimelor

Printre cele mai frecvente întrebări legate de bullying se numără cu siguranță ,,de ce nu a făcut nimeni nimic?” Majoritatea oamenilor vor încadra persoanele pasive drept complice la bullying, ceea ce nu este în mod special greșit, dar este cu siguranță o constatare incorectă. Bullying-ul în sine are mai multe straturi decât agresiune fizică sau verbală. În loc să arătăm cu degetul, trebuie să ne întrebăm ,,de câte ori am făcut eu ceva?” De multe ori, în situațiile de bullying, rolurile atribuite sunt următoarele: agresorul, victima, martorii pasivi și , uneori, salvatorul.  Ideea cu statutul de ,,salvator” este că nu rămâne ,,salvator”, ci se contopește adesea cu victima; uneori și cu agresorul.

În privința oferirii de sfaturi și de soluții, trebuie să fim conștienți de particularitățile fiecărei situații. Oricât de mult am încerca să generalizăm, cu toții gestionăm altfel emoțiile, relațiile și conjuncturile delicate și avem nevoi diferite în ceea ce privește starea noastră de bine.

Este de încurajat pe cât posibil să se intervină asupra unui caz de bullying, dar nu este garantat că va rezolva ceva. Din contră, se poate ca situația să se înrăutățească pentru că cineva s-a implicat. Iar acestea se întâmplă deoarece nu un salvator ar putea pune capăt situației de bullying, ci victima. Oricât ar suna de cliché, adevărul este că agresorii caută o reacție. Dacă victima pur și simplu ignoră agresorul, acesta va renunța la un moment dat.

Despre relația victimă-agresor-salvator, care se formează nu în puține cazuri de bullying, am invitat câteva persoane care au trăit această experiență să ne povestească mai multe despre cum s-au simțit când au devenit victime ale bullying-ului și ce sfaturi ar oferi ele celor care se confruntă cu acest fel de hărțuire.

“Fiind un copil și, ulterior, o adolescentă care avea probleme cu integrarea, am ieșit destul de mult în evidență cât să ajung să fiu țintită de anumiți agresori. Acum că stau să mă gândesc, compătimesc proprii agresori, deoarece le știu situațiile individuale, dar atunci, când totul era prea proaspăt să pot percepe, evident am ajuns să fiu extrem de afectată. Mă întrebam adesea de ce nu poate interveni nimeni, nici colegi, nici profesori. Asta, până când am ajuns eu să fiu în ipostaza de a deveni un ,,salvator” pentru un coleg. Băiatul era în clasă cu mine și avea mari probleme de integrare din motive personale, deci evident când făcea ceva ce el nu percepea ca fiind greșit, dar ceilalți da, ajungea să fie adeseori ridiculizat de colegi.

După o întâmplare puțin mai serioasă, unii dintre colegi au început să țipe la el. Atunci a fost momentul în care eu puteam să intervin și să îl ajut, îmsă, aproape instant, toată atenția a picat asupra mea. Realizasem și înainte că se va întâmpla, dar la drept vorbind, dacă nu aș fi fost deja ,,victima” lor, cel mai probabil nu aș fi făcut-o. Procesul de gândire a fost ,,nu am nimic de pierdut pentru că sunt deja în situația asta”. Intenția mea nu a fost să fiu ceva salvator, pur și simplu îmi era extrem de milă de coleg.

Sfatul meu personal către cei care sunt victime ale bullying-ului este să încerce să ignore pe cât posibil agresiunea. Nu ezitați să apelați la persoane apropiate pentru suport emoțional, deoarece oricât de bine ai ignora, tot devine extrem de obositor. Iar pentru cei care sunteți martori pasivi, cel mai bun mod de combatere este cel mai probabil să oferi suport victimei. Nimeni nu va convinge agresorul să nu mai fie agresiv, dar pentru o victimă să știe că are un sprijin poate fi un lucru extrem de important.”

Ana, elevă de liceu

“La destul de mulți ani distanță de la incident (am fost expusă hărțuirii în gimnaziu, în clasele a V-a – a VII-a), bullyingul, dincolo de amintirea clară a unor momente întunecate în care părea că orice fac este insuficient pentru a putea fi plăcută sau măcar acceptată de colectiv, a ajuns să însemne acea stare de ușoară anxietate prezentă mereu când interacționez cu un grup nou de aproximativ aceeași vârstă cu mine: teama că, la un moment dat, cineva ar putea decide că nu am ce căuta în colectiv și mi-ar întoarce prietenii împotriva mea. Atunci am depășit situația, însă frica persistă peste ani și mă face să îmi judec de cel puțin două ori orice intervenție, orice reacție, îmi înăsprește vocea interioară – ajung eu să mă critic mai aspru decât oricine altcineva.

Am fost norocoasă din două puncte de vedere: primul – și cel mai important pentru mine a fost susținerea din partea familiei. Mi s-a oferit un spațiu sigur în care să mă exprim și am avut curajul, în primul rând, să semnalez situația părinților – odată făcut acest pas, rezolvarea situației decuurge natural. Apoi, m-a ajutat existența unui loc care să îmi aparțină numai mie, desprins de cadrul școlar în care eram supusă hărțuirii și unde nu eram luată în serios de adulții responsabili. Găsirea unui colectiv care să îmi recunoască și părțile bune, nu doar să le expună pe cele negative cu răutate, a fost pentru mine un motiv să merg mai departe și să rezist în fiecare zi la școală.

Consider că descoperirea propriei persoane, în afara colectivului în care un om este hărțuit, ajută foarte mult: găsirea hobby-urilor, a lucrurilor la care ești bun/ă, a sferelor de interes și dezvoltarea lor astfel încât să devii mai confortabil și mai încrezător în propria persoană sunt un leac pentru anxietate, pentru teama de afirmare și chiar și pentru izolare. De asemenea, discuțiile despre problemele cu care ne confruntăm – mai ales înainte să capete amploare – sunt foarte utile: ne eliberează și ne asigură de existența unui sprijin real. Orice situație dificilă devine mult mai ușor de gestionat dacă nu te confrunți singur cu ea.”

Oana, studentă anul I

“Consider bullying-ul un subiect controversat deoarece definește o situație pe care, cu siguranță, fiecare dintre noi a întâmpinat-o într-un fel sau altul. Pentru mine, bullying-ul a însemnat nesiguranță în legătură cu anumite părți ale corpului meu ( „dinții de greblă”, așa cum i-au numit colegii mei din gimnaziu) și opinii pe care le dețineam. Am constat că în media nu se amintește de faptul că bullying-ul nu este adresat numai grupurilor promovate ca fiind afectate de acesta (lgbtq+, persoanele emo, elevii, etc), ci și celor care sunt considerați neafectați (persoanele religioase care nu sunt respectate, profesorii, etc).

Personal, obișnuiesc să ignor situațiile de acest tip care mă afectează cu scopul de a nu le da prilejul celor ce consideră hărțuire un mod de distracție sau satisfacere. De asemenea, dacă situația întrece o anumită limită îi comunic mamei mele pentru a găsi o soluție. Un sfat pe care l-aș acorda persoanelor ce se confruntă cu bullying-ul este să ceară ajutor de la o persoană ce deține autoritate, dar și maturitate, dacă simt că situația îi depășește. De asemenea, să nu se lase a fi amuzamentul altora, ci să reacționeze ferm dacă au posibilitatea de a se apăra singuri.”

Maria, elevă de liceu

Despre felul în care agresorii aleg sau sunt determinați – ca urmare a unor experiențe în familie sau în grupurile de prieteni – să se comporte și să acționeze greșit, sau despre cum se manifestă hărțuirea în toate aspectele ei, pot fi scrise romane, iar poveștile victimelor să umple rânduri și rânduri, însă un lucru este cert: apelarea la un adult, la un prieten sau la o persoană cu autoritate poate face o diferență când vine vorba de a purta povara de a fi hărțuit.

Comunicarea problemei înainte ca aceasta să capăte amploare poate fi soluția, iar persoanele cu care alegem să discutăm, – fie ele părinții, fie profesori sau rude – pot constitui modelele de care avem nevoie când suntem încă în plin proces de dezvoltare, ori aici apare aria mai delicată a problemei: cum stabilim, pe de o parte, dacă sunt de încredere și, pe de altă parte, dacă sunt modele bune? La această întrebare, cel mai probabil vom afla răspunsul mulți ani mai târziu…