Îl cunosc pe Laurențiu de o perioadă bună de timp deja, am fost colegi de muncă într-un magazin de haine din Cluj-Napoca timp de un an și jumătate, timp în care ne-am apropiat în mare parte datorită pasiunii noastre comune pentru orice înseamnă arta. Are 23 de ani, e din Cluj-Napoca și, cel puțin din perspectiva mea, este un artist întru-totul, care trăiește prin și pentru arta sa și merită mult mai multă expunere.
Asta era prima dată dupa nenumărate anulări și planuri uitate cand îi vizitam atelierul, amplasat, în mod surprinzător, într-o zonă industrială a orașului, la etajul unei clădiri gri, ponosite, tipice celor ridicate în timpul comunismului.
Am deschis ușa șubredă a atelierului și am intrat. Toate geamurile erau acoperite de foi A4 cu schițe făcute de Laur sau de alte persoane care au vizitat atelierul în trecut, lăsând doar câteva raze de lumină difuze, slabe să pătrundă printre ele. Aproape întreaga încăpere era inundată de zeci de metri de pânză pictate de el, lăsând puține spații libere pe podea.
Poți să te uiți la orice ce vrei, cotrobăie, mută-le, plimbă-te.
După câteva minute în care am explorat încăperea și i-am pus lui Laurențiu întrebări legate de orice mi se părea interesant, am hotărât ca era timpul să ne așezăm și să începem interviul propriu-zis. În timp ce mă gândeam la ce întrebări aș vrea să îi pun, s-a ridicat brusc, a luat o coală de hârtie și un creion, s-a așezat din nou și a început să schiteze, aruncându-mi câte o privire din când în când.
Îți fac portretul, e tradiție. Oricine vine la atelier primește și un portret.
De cât timp pictezi?
Pictez cam de doi ani, dar am făcut artă toată viața. Eram foarte mixed-media, doar în ultimul timp am început să mă focusez pe pictură. Adevărul e că am ajuns la concluzia că eu nu știu să pictez, nu știu efecte reale pentru față, mâini și alte lucruri, eu mă duc doar pe instinctul pe care îl am.
Atelierul, de cât timp îl ai?
Cam de un an și câteva luni.
Dacă ar fi sa faci orice altceva în afară de pictură, ce ar fi?
Să știi că din cauza descoperiri pasiunii mele olfactive cred că m-aș pune mult mai serios să învăț să fac parfumuri, să-mi creez propria casă de parfumuri de nișă. Aș investi în asta și aș toci pe lucrul ăsta, dar oricum o să încerc până la urmă să o fac în viitor.
Am luat o scurtă pauză în care mi-a dat două parfumuri în recipiente de plastic create de el, folosindu-se de câteva parfumuri din colecția sa și alte molecule folosite în parfumerie.
Ne așezăm din nou și continuăm discuțiile liber, de data asta mai puțin restricționați de rigiditatea unui interviu. Ne dăm ulterior seama că ăsta era modul în care trebuia să decurgă această interacțiune de la bun început, lipsită de întrebările și răspunsurile clișeice pe care amândoi le-am mai auzit și pus de atâtea ori.
Ai vreo pictură pe care o urăști, poate chiar detești?
În mod necaracteristic, Laurențiu pare că ezită puțin și este pus pe gânduri de întrebarea mea dar decide în cele din urmă să îmi răspundă.
Am o pictură pe care o iubesc dar mă doare. E o pictură foarte importantă pentru mine dar o și disprețuiesc…mi-e greu să o privesc sau să o am lângă mine. Are legătură cu niște momente grele din viața mea, legate de familia mea, de mine.
Se oprește din schițat și se ridică, după care scoate pictura despre care îmi povestea din spatele a altor pânze.
Ce facultate ai terminat?
Grafică, grafică de șevalet. Aș fi teoretic licențiat să fac grafică pentru cărți, de mână
Simți că te-a ajutat pentru lucrurile care le faci acum?
Da, din punct de vedere tehnic, dar am fost supus unor chestii de genul “trebuie să lucrezi doar așa”. Eu, neștiind atunci să fac anumite lucruri, încercam să redau efecte picturale prin markere, spray-uri și alte lucruri care țin de grafică. Nu am vrut niciodată să mă limitez la un singur mediu, consider că din fiecare tip de material poți obține ceva.
Te-ai gândit vreodată să faci artă digitală?
Da, dar am un singur lucru care mă deranjează, nu prea suport ideea de lucruri digitale, trebuie să le văd, să le simt. Aș putea să fac, am colaje la care lucrez mereu care ar fi mai ușor de făcut în mediul digital dar problema cu ele e că își păstrează valoarea doar digital, nu le pot printa pentru că, odată printate, devin un kitsch. Nu le pot expune pentru că nu ar avea niciun sens, ele au sens pentru mine doar într-un context digital. Cu asta mă lupt și încerc în continuu să mă joc.
Crezi că o să poți să continui să te dezvolți ca artist aici, în România, sau simți că va trebui să pleci la un moment dat ca să reușești să îți atingi apogeul?
Sincer, cred că va trebui să plec. Ar fi important și ca experiență dar cred și că aș fi mult mai apreciat în alte țări în care arta este luată mult mai în serios ca meserie decât aici în România.
