Cristin Ana Chiș

E agitată să își găsească cea mai comodă poziție, și își tot mută laptopul dintr-o parte în alta, ba în brațe, ba în pat. Până la urmă se rezemă de tăblia patului și îmi zâmbește larg. Ochii încă i se plimbă pe ecran, în timp ce închide cele multe taburi pe care lucra. „This is not such a good day for science, ca sa zic așa. Nu m-am așteptat să am atâtea în program”. Am prins-o într-o delegație, la Londra, și pregătea câteva materiale. Dar acum, atenția ei este dedicată mie.

Crstina Chiș are părul roșcat, ochii albaștri cuprinzători și zâmbetul până la urechi. Mereu zâmbește. Cristina este coach și trainer, iar pe cea din urmă o practică de la 17 ani.

Dar ce înseamnă să fii coach sau trainer? Coachingul este un parteneriat, între una sau mai multe persoane, unde ambele părți sunt la fel de cunoscătoare în cauză. Parteneriatul are ca obiectiv să găsești soluții creative și noi moduri de a te uita la ceva. Este în același timp un ”Think outside the box” dar și ”In the box, where you didn’t look before”. Coachingul are ca scop să te ajute pe tine să îți dai seama care e jobul potrivit și de ce, cum este legat jobul tău de misiunea vieții tale. Trainingul te ajută să capeți niște competențe noi: cum să îți redactezi CV-ul, cum să te prezinți la un interviu, cum să îți faci LinkedIn-ul, sau te ajută să înveți niște deprinderi concrete care să te ajute la job. Așa a defint Cristina activitatea ei zilnică. Cristina Chiș este cofondator la Career Shift, unde coachingul, trainingul și consultanța în carieră se îmbină. Însă nu acesta a fost începutul ei în coaching.

Înainte de a fi elevă, Cristina era un copil foarte zâmbăreț. „Singurul meu obiectiv de atunci era să îi fac pe cei din jurul meu să zâmbească. De altfel revine cumva la misiunea vieții mele”. Ca și în viața de adult, era foarte activă, latura artistică ieșea mereu în evidență, prin dans și cântat. Apoi a apărut sora mai mică. Concurența. ”Am avut o perioadă când mă simțeam că eram prea mult, că deranjez”. Brusc, a fost nevoită să se maturizeze, să devină mai serioasă.  În momentul acela, i s-au închis aripile și a simțit cum ființa ei se minimalizează. ”Evident, dat și de cultura românească, și nu are nicio legătură cu ai mei”. Ca orice părinți, au făcut cum au știu ei mai bine. În adolescență era mereu un mix între extraverție și introverție, balansa dorința de a-i cunoaște pe ceilalți, în același timp cu nevoia de a fi singură, în spațiul ei personal.

 În generală a făcut Arte Plastice și visa să devină designer de modă, dar era prea bună la mate ca să o lase adulții din viața ei să profeseze în domeniu, că doar ”ei știu mai bine decât ea”. Vorbind acum cu mine și-a dat seama că în fiecare etapă a vieții, făcea ”enșpe mii de chestii”. Pe lângă Arte Plastice, făcea basket, mergea la cercuri de info și mate la Casa de Cultură, și evident, mergea la bibliotecă.

”Ai mei fiind profesori de fizică, amândoi, s-au gândit că e mai bine să mă dea la un mate-info, și că dacă artele sunt importante, mă voi întoarce eu la ele”. Elevă la Colegiul Național ”Emil Racoviță” din Cluj-Napoca, la mate-info așa cum și-au dorit părinții ei, nu s-a lăsat de pasiunile ei extra școlare. Așadar, era membru în clubul de dezbateri ARDOR ”era foarte fain, organizam chiar și eu competiții”, era în același timp în clasa de excelență de psihologie, de mate și era căpitanul echipei de basket. ”Îmi plăceau toate, știi tu, young and restless”.  Pentru cei care nu sunt din Cluj, ”Emil Racoviță”, este un liceu axat mai mult pe mate-info, unde se dau note proaste, incercând să facă ”un fel de armată prin note”. Cristina știa încă din a 10-a că vrea să dea la Facultatea de Psihologie, doar că avea șanse foarte mici. Nota de admitere era 50% media din liceu și 50% Bac-ul. Ce a început ea să facă a fost să meargă la Olimpiade de Psiho, iar dacă lua premiul I pe județ, avea locul la facultate asigurat. ”De 3 ori am participat, și de fiecare dată am luat locul II”. Touși, acest lucru nu a demoralizat-o, ba din contra s-a ambiționat să ia note mari la bac, ”9.82, dar nu a fost suficient să intru la Psiho, nici măcar la taxă”.

Cu un optimism pe care nu l-am mai întâlnit îmi spune că ”a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla”. Consideră că, dacă intra la Psihologie, nu ar fi avut același drum, nu ar fi intrat în AIESEC și viața ei ar fi arătat diferit. Până la urmă, meseria pe care a ales-o cuprinde și elemente din psihologie, stă la baza a tot ce face. Faptul că nu a putut să studieze în cadrul universității, nu a oprit-o pe Cristina să învețe și partea teoretică a psihologiei, nu doar cea practică”Eu ma duceam la cursurile de la faculate fara sa fiu la facultate, citeam manualele lor”.

Până la urmă, s-a decis să studieze la două facultăți, cea de Sociologie și la Științe Economice specializarea Management. În paralel, a avut și câteva joburi de ospătar, deoarece își dorea independența financiară. În aceeași periaodă a intrat și în AIESEC. ”Am tendința să mă supraaglomerez”. Consideră că experiența din AIESEC a ajutat-o cel mai mult ”ca și deschizător de diverse drumuri”. Prin AIESEC, în 2011 a ajuns să facă un internship la Paris, în același timp făcând și masterul acolo. În internshipul de la Nokia, Cristina se ocupa cu transmiterea cunoștințelor și a expertizei franceze către România. După aceea s-a mutat la Orange, unde făcea diferite proiecte; și în final a ajuns la o firmă franceză L’EFS, un centru de transfuzii de sânge, unde Cristina se ocupa de partea ”corporate” pe HR, project manager și altele. ”Aveam un post destul de bun, eram recunoscută. Dar, mi-am dat seama că nu e ceea ce voiam să fac eu complet”

În 2015, într-un weekend, s-a pus la o discuție ”ea cu ea”, s-a gândit la cariera pe care și-o dorește și răspunsul salvator a fost trainingul. Un detaliu pe care l-am omis (inenționat) a fost acela că ea ținea traninguri înca de la 17 ani. În clasa a XI-a, s-a înscris la un centru de voluntariat Pro Vobis unde a început să facă traininguri, continuând activitatea aceasta și in AIESEC la un nivel mai intens, iar mai apoi ca activitate secundară la orice job pe care l-a avut.

6 luni mai târziu, era deja angajtă la cea mai bună firma de training din Paris. Avea doar 29 de ani, nu vorbea perfect franceza, iar în Franța un trainer de manageri are media de vârstă 46 de ani, este bărbat, iar originile sale nu sunt altele decât cele franceze. ”It was definitely against all odds, dar sunt foarte fericită că am ajuns acolo, am învățat foarte multe”.

A lucrat acolo 3 ani jumate, după care s-a decis să fie pe cont propriu și să își deschidă propria firmă de training, coaching și consultanță. Prin această firmă, angajatorii anteriori au continuat să colaboreze cu Cristina ”toți foștii angajatori mi-au fost clienți într-un fel sau altul, ceea ce e foarte fain pentru că înseamnă foarte multă încredere”. În paralel a dezvoltat mai multe proiecte, cel mai mare fiind CareerShift, dar a promis că mai urmează și altele chiar mai mari.

”Eu când sunt în training uit complet noțiunea timpului, sunt ca un pește în apă, nu mai există nimic altceva pe lângă”. Atunci când ține trainguri sau chiar și coaching, Cristina simte o stare de flow, în care timpul nu mai există și știe că se află la locul potrivit în momentul potrivit. ”Sper să nu ți se pară bohoo ce spun acum, dar în timpul prezentărilor am o stare meta ca și cum m-aș uita la mine. În training eu simt chestia asta, când in anumite momente nu eu aș fi cea care face toate lucrurile. Dar se întâmplă atunci cand sunt foarte aliniată”. De altfel, foarte mulți artiști și specialiști experimentează acest sentiment de ”dedublare”, ca și cum cineva le ia unealta de lucru și creează pentru ei. Sentimentele acestea meta sun completate de sentimente fizice, cum ar fi bucurie, conexiune, învățare reciprocă, dar Cristina are și momente în care se simte ca un impostor ”de ce sunt eu aici în fața oamenilor? Ce am eu de zis?”, sau când este foarte obosită ”este cea mai obositoare meserie pe care am făcut-o până acum”. Ce încearcă Cristina să facă pe perioada mentoratului este să absoarbă energia negativă și să dea inapoi doar pozitiv ”și atunci ce rămâne în interior?”

”Trainingul poate să devină foarte rapid o formă de validare a egoului. Oamenii se uită la tine ca la un mic zeu. Poți deveni arogant foarte repede, fără să îți dai seama. Mie una nu îmi place și nu mi se pare utilă pentru training”. Poți cădea foarte ușor în patima mândriei, așadar balanța trebuie echilibrată prin bunăvoință, modestie ”humbelness and a higher mission” (pentru care Cristina nu a găsit o traducere care să fie potrivită). Calitățile pe care ea le consideră că le are ca și trainer sunt adaptabilitatea, pentru a se putea acomoda oricărei persoane, grupe sau situații, dar și coaching skills. Cristina încearcă mereu să găsească un mod competitiv, prin care să provoace participanții cu foarte multă voință, pentru a ajunge la obiectivul final de a se conecta cu partea din ei care este pregătită să învețe. ”Iubirea de omenire și de oameni, înțelegere și dorința de a contribui la dezvoltarea lor” sunt sentimentele pe care Cristina le resimte față de cei pe care îi ghidează.

Valorea principală a Cristinei este dorința de a se dezvolta și de dezvoltare a celor din jur, care merg mână în mână. Ca ființe umane, suntem făcuți să evoluăm, iar modul în care Cristina exprimă ceea ce gândește cel mai bine este prin metafora evantaiului ”Ca și cum ai deschide un evantai, si potențialul e mereu acolo, iar ce faci tu prin dezvoltare este să deschizi tot mai tare evantaiul și să îi vezi culorile”

”Ca și în grădinărit, pui exact același pământ și unele semințe ies și altele nu și habar nu ai de ce”; apropo de metafore, ce face Cristina la mentorate este să creeze un cadru propice prin care o persoană să crească.

”Nu eu schimb destinul oamenilor. Este o călătorie foarte individuală. Ce face diferența este ceea ce e dispusă persoana să facă”.