Copilăria pentru Andrei a fost poate cea mai frumoasă perioadă, însă și cea care i-a dat curs vieții pe care astăzi o trăiește în propria umbră.
Băiatul brunet, cu ochii căprui, a dovedit că are o minte sclipitoare încă din primele luni de la intrarea pe porțile școlii primare. Mereu activ, cu privirea țintită la fiecare vorbă a învățătoarei, era parcă reprezentarea pură a curiozității. Amuzant, inteligent și vizibil timid, emana o vibrație caldă care liniștea întreaga clasă fără ca măcar să-și dorească asta. Încă de când îl cunosc mi-a arătat că este o persoană introvertită, cu o ușoară anxietate socială. Evita adesea să vorbească cu persoane care îi păreau că nu au capacitatea să îl înțeleagă.
Școala gimnazială din Suceava la care Andrei învăța era o școală de la periferie care, deși în acte activa în mediul urban, era în realitate o școală de la țară, împânzită de elevi care aveau o educație familială mediocră. Copiii pe care Andrei îi considera incapabili să îl înțeleagă erau aceeași care râdeau pentru că Andrei era tuns diferit față de ei, că Andrei avea vocea „ciudată” sau că purta șosete roz. Inițial toate aceste comportamente ale colegilor săi păreau că nu îl deranjau. Cu trecerea timpului însă, acesta a arătat că până și o simplă privire a unui coleg care schița o intenție de a râde din nou fie de hainele lui, fie de faptul că întotdeauna avea un răspuns mai bun decât ceilalți la ore, îl răvășea, dar nu arăta asta în mod direct. A continuat însă să fie același băiat tăcut, isteț și calculat, până într-o zi din clasa a șasea în care, într-o pauză, cuvintele aruncate de unii colegi și râsetele care răsunau din ultima bancă l-au făcut să aibă o cădere nervoasă.
„Iar ai venit cu același tricou? Iar ai venit cu șosete roz, mă fetițo?”
Acestea sunt ultimele vorbe pe care Andrei le-a auzit înainte să izbucnească. Nu a răspuns, însă a început să plângă ușor, ca mai apoi să bată cu pumnii roșii în banca veche și să întrebe în mod repetat „de ce?”, suspinând din fiecare încheietură, voind parcă să-și asume faptul că el e vinovat pentru că nu se integra în normalitatea greșită a acelei școli, a acelei atmosfere care contura remușcările epocii comuniste în educație. Suspinele lui se auzeau pe tot holul școlii. După câteva minute dirginta clasei a venit și l-a luat pe Andrei, așteptându-i mama care ulterior l-a dus acasă.
„Țin minte că după toată treaba aceea am vorbit cu mama și ea încerca să mă asigure că nu e vina mea și că acei copii care râdeau de mine erau niște oameni răi, care nu au primit nicio educație de la părinții lor.”
După acest episod era clar că în Andrei s-a schimbat ceva, era în majoritatea timpului mohorât și reușea să zâmbească doar atunci când vorbeam despre ce jocuri am mai jucat sau ce videoclipuri amuzante am văzut cu o zi înainte. La ore nu mai era activ aproape deloc, iar atunci când nu înțelegea un concept fie la matematică, fie la fizică, nu voia să întrebe profesoara, preferând să nu deranjeze pe nimeni. Nu își mai făcea aproape deloc temele și își petrecea majoritatea zilelor în fața ecranului care adesea îi era refugiu. Colegii nu se mai amuzau pe seama lui, însă toate vorbele pe i care le-au spus până atunci i-au lăsat o urmă profundă în suflet, care avea să îl macine zi de zi fără ca nimeni să-și dea seama. Nu vorbea niciodată despre problemele lui. Deși era evident că îl frământau aproape continuu, se prefăcea că acestea nu există și că totul e în regulă. Steaua pe care o purta în ochi cu ani în urmă se stingea încetul cu încetul.
În clasa a șaptea a avut o serie de căderi nervoase care începeau din senin, fără să mai fie vorba de colegi care îl agresau verbal sau fizic. Gândurile pe care le purta în mintea lui erau o povară și momentele de slăbiciune erau clipe în care aceste simțiri îl învingeau. După o serie de astfel de episoade Andrei a început să vadă mai întâi un psiholog, iar mai apoi un psihiatru. Astfel, la treisprezece ani i-a fost dată prima prescripție pentru antidepresive, prescripție care avea să-i schimbe viața radical.
„Nu mai țin minte cu exactitate, însă cred că prima pastilă pe care am luat-o a fost Tiapridal. La început, pentru câteva săptămâni m-a ajutat, am început să am mai multă motivație însă dacă opream tratamentul gândurile negre reveneau. Psihologul nu m-a ajutat prea mult, am fost la doi și ambii i-au recomandat mamei după câteva ședințe să mă trimită la un psihiatru.”
Andrei a intrat în clasa a opta complet lipsit de motivație. Uneori aveam impresia că vine la școală doar pentru că era constrâns de părinții lui. Tot ce făcea era să stea cu capul pe bancă și să mai noteze din când în când ce predau profesorii la clasă. Își mai dădea silința la orele de matematică și română pentru că știa că trebuia să dea examenul de capacitate, în rest făcea doar strictul necesar pentru a nu rămâne corigent.
În al doilea semestru, într-o zi în care aveam impresia că ceva nu este în regulă cu el, a avut ultima cădrere nervoasă, cea mai puternică de când îl știu. A fost o experiență traumatică atât pentru el cât și pentru toți ceilalți din clasă. A început să plângă foarte puternic și să se lovească singur, strigând că vrea să moară și că nu mai suportă să trăiască viața asta. Exact în clipa în care am vrut să merg la el ca să îl liniștesc am văzut cum o dâră de sânge curgea pe cămașa lui, probabil de la impactul pe care l-a avut atunci când și-a lovit capul de bancă. Profesoara de fizică chemase deja ambulanța și tot ce am făcut a fost să îl iau în brațe spunându-i că totul va fi bine. După ce ambulanța a ajuns m-am dus foarte speriat spre baie, fiind prea șocat ca să mai scot vreun cuvânt sau să vărs vreo lacrimă. Am stat acolo zece minute și am așteptat să se liniștească toată situația, după care m-am dus înapoi în clasă, de unde mi-am luat ghiozdanul și am plecat acasă amuțit, fără să răspund la vreun salut al vecinilor cu care mă întâlneam pe stradă.
„Tot ce s-a întâmplat în ziua aia a fost din cauză că am oprit tratamentul cu aproape o săptămână înainte. Nu reușesc să îmi amintesc clipele alea, am doar fragmente foarte vagi din acea zi și tot ce știu legat de ce s-a întâmplat atunci e din ce mi-a povestit mama.”
Examenul de capacitate a venit și Andrei s-a descurcat remarcabil pentru puținul efort pe care l-a depus pe parcursul clasei a opta și pentru toate problemele care îl apăsau. Reușind să aibă media de admitere 7,05 a intrat la un colegiu tehnic, iar de atunci nu am mai auzit foarte multe lucruri despre el. Ne întâlneam rareori în autobuz și povesteam despre lucruri nesemnificative, asemenea unor bărbați în vârstă aflați la o partidă de table în parc. Am observat însă, pe parcursul liceului, că Andrei era mai bine atât din punct de vedere fizic cât și psihic. Părea mai fericit și făcea un lucru care îl pasiona, posta videoclipuri amuzante pe YouTube. Ultima dată când l-am văzut a fost în ziua în care am dat examenul de Bacalaureat, elevii de la liceul la care studia au dat examenul în liceul unde învățam eu și ne-am întâlnit întâmplător pe scări unde ne-am zâmbit și ne-am urat baftă. Părea mult mai fericit ca înainte.
Din ziua în care a avut acea cădere nervoasă în clasa a opta nu am mai avut ocazia să îl întreb despre sănătatea lui mintală, însă mi-a spus că pe tot parcursul liceului a continuat să ia tratament antidepresiv, inclusiv până în ziua de astăzi, spunându-mi că trăiește în propria umbră.
„Cred că am încercat toate antidepresivele care există în lumea asta. De la Prozac, la Anxiar, până la cea mai puternică doza de Xanax, le-am luat pe toate. Mă ajută, sunt dependent și nu îmi e rușine, fără ele ar fi foarte greu, însă rezolvarea vine din interior, de asta sunt sigur.”
Povestea lui Andrei este doar un fir de nisip pe o plajă a dependenței de antidepresive în rândul tinerilor. Zeci de mii de români cu vârste cuprinse între 14 și 30 de ani se confruntă cu aceeași problemă și situația se agravează în fiecare an. Acest „fenomen” face parte dintr-un întreg val care a lovit Europa în ultimii ani. Există o serie întreagă de factori care contribuie la instalarea depresiei și tulburărilor de anxietate, plecând de la bullying, stresul la școală/facultate/mediul de muncă, incapacitatea de integrare în mediul social, abuzul în familie, etc. De asemenea, este foarte important de știut că tratamentul cu antidepresive nu este folosit doar pentru vindecarea depresiilor și tulburărilor de anxietate, dar și pentru atacuri de panică și ca medicație adjuvantă în tratamentul adicțiilor: consum de droguri, de alcool sau dependență de jocuri de noroc.
Pandemia de Coronavirus a reprezentat un factor esențial în creșterea numărului de rețete eliberate cu tratament antidepresiv începând cu anul 2020 atât pentru adulți, cât și pentru persoane sub 18 ani.
Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog (CNSMLA) spune că „pandemia, pe fondul anxietății, nu a făcut altceva decât să creeze un teren propice pentru creșterea consumului de antidepresive.” Un studiu publicat în 2021 de către Organizația Mondială a Sănătății, filiala din România, arată că numărul de rețete emise și decontate pentru antidepresive a crescut în 2020 față de 2019, pentru toate categoriile de vârstă, inclusiv la persoane sub 18 ani.
Acest tabel arată diferența dintre numărul de rețete eliberate pentru persoane cu vârste cuprinse între 18 și 26 de ani, între 2019 și 2020. Cele patru medicamente reprezentate în grafic sunt cele mai utilizate antidepresive din România în rândul adulților.
Acest tabel arată diferența dintre numărul de rețete eliberate pentru persoane cu vârsta sub 18 ani, între 2019 și 2020. Cele patru medicamente reprezentate în grafic sunt cele mai utilizate antidepresive din România în rândul minorilor.
Recent, tratamentul cu antidepresive a început să fie pus la îndoială. Este cunoscut tuturor faptul că aceste medicamente creează dependență, în special medicamentele foarte puternice precum Xanax și Prozac, iar țări precum Olanda și Belgia au început programe prin care să se reducă consumul de antidepresive, specialiștii considerând că acestea se prescriu mult prea ușor.
Sistemul medical din România încurajează de foarte multe ori tratamentul cu antidepresive în favoarea psihoterapiei. Terapia „prin vorbire” s-a dovedit în cele mai multe cazuri a fi mult mai eficientă în tratarea „micilor depresii” decât medicația. De aceea, este întotdeauna recomandată prima dată vizita la psiholog indiferent de natura problemei pe care o au tinerii. Fie că este vorba de depresie, fie că este vorba de anxietate sau atacuri de panică, un psiholog are puterea să conducă pacientul spre o rezolvare a problemei fără a fi vorba de utilizarea altor mijloace decât cele verbale. Vizita la psihiatru trebuie luată în calcul doar atunci când pacientul nu are un răspuns bun la abordarea terapeutică.
Din păcate, în România, vizita la psiholog încă este considerată o rușine și de multe ori oamenii care merg la terapie sunt stigmatizați, fapt pentru care tinerii ajung să aibă dificultăți în a vorbi deschis despre problemele lor chiar și persoanelor apropiate.
Utilizarea antidepresivelor în rândul tinerilor are și o parte întunecată. Există o multitudine de tineri care consumă aceste medicamente pe cale ilegală, fără prescripție medicală, fără avizul unui psihiatru, fie cu scopul de a rezolva anumite probleme ce țin de sănătatea mintală, fie pentru distracție.