Actor să fii, noroc să ai

Radu Dogaru e actor la Teatrul Național Cluj. Are 27 de ani și e din comuna Păușești, județul Vâlcea. S-ar putea să-l recunoști pe străzile din Cluj după geaca cu Florin Salam pe care o poartă. Credea că geaca o să fie mult mai controversată, dar unii cred că o poartă ironic, iar alții cred că chiar îi place de Salam, așa că nu e în conflict cu nimeni.

Când a terminat Facultatea de Teatru și Film în 2017, a fost un an bun de angajări. La sfârșitul facultății, se organizează festivalul Galactoria, unde sunt invitați, directori de teatre și regizori. După Galactoria a primit o ofertă de la Vâlcea. Planul era să se angajeze la Vâlcea și să meargă la master la București.

Dar apoi a fost Galahop care i-a schimbat traiectoria. A fost într-un grup cu niște colegi și au câștigat toate premiile. În juriu concursului era chiar domnul Mihai Măniuțiu, directorul de la Teatrul Național Cluj care după Galahop l-a sunat pe Radu și i-a oferit un post. Radu mai avea patru zile până trebuia să semneze la Vâlcea. „Și am renunțat la toate, am renunțat și la master. Și cam așa am ajuns la Teatrul Național Cluj. Deci totuși norocul ăsta…Conjurătură favorabilă… ”


În societatea de azi întâlnim des narativa: actorii mor de foame. E greu pentru că sunt foarte mulți care termină actoria și foarte puține posturi. Teatru Independent din România nu e susținut de stat. „Prietenii de la Reactor, sunt un model pentru ceea ce înseamnă năzuința de a face teatru independent și pentru cât muncesc. E o muncă titanică acolo în spate. Îi respect maxim.”

A terminat liceul cu profil matematică-informatică. I-a plăcut mult timp matematica și a crezut că asta o să facă toată viața, însă în liceu a început să cânte prin baruri, într-o trupă rock și a realizat că îi place scena. A devenit puțin mai ignorant cu școala și cu matematica care presupunea foarte multă muncă „probabil că asta a fost și o fugă către ceva ce mi-a fost mai lesne de făcut”. 

Abia spre sfârșitul clasei a 12-a, îndemnat de iubita sa, Radu a decis să meargă la facultatea de teatru din București. Avea o singură problemă: nu știa cum să se pregătească pentru admitere. Admiterea din Cluj e în vară, iar cea din București e în toamnă. Așa că el a decis să meargă la admiterea din Cluj sperând că o să fie mai pregătit pentru cea de la București. A mers fără presiune și fără intenția de a fi admis. A intrat la actorie la Cluj, în clasa lui Bács Miklós, unul dintre cei mai cunoscuți profesori din țară. Toată lumea i-a zis să ramană acolo și așa a ajuns Radu la Cluj.


Era în anul 2 la facultatea, făcea commedia dell’arte, când a avut primul lui breakdown. A fost genul de breakdown pe care nu-l mai trăise până atunci și nici de atunci nu a mai pățit asta. „A fost direct: vreau să renunț la tot, nu mai pot, nu mai contează nimic. Sau dimpotrivă contează atât de mult încât nu pot să mai duc stresul ăsta.”

Cu 3 zile înainte de examem, Radu și colegii lui erau bolnavi, obosiți și frustrații. El juca rolul principal, pe Arlechino, și trebuia să facă diferite tumbe, însă era într-o stare fizică deplorabilă, amețit de la febră, și tensionat din cauza unui conflict cu partenera de scena. În ziua în care s-a întamplat acest breakdown , s-a rupt masa cu el în timp ce făcea o tumbă și ca să fie treaba treabă, în timp ce juca a simțit cum i se desface masca, care era prinsă cu un elastic. A jucat toată scena cu fața în sus ca să nu-i cadă masca.

Când a ieșit în culise a văzut că masca i s-a înmuiat de la transpiratie și a trecut elasticul prin ea. Era făcută din papier mache, o muncă destul de lungă pentru că fiecare și-a făcut propria mască după fețele lor. Atunci a cedat psihic, a ieșit din facultate, a sunat-o pe mama lui care de abia născuse, era încă la maternitate. „Eu am sunat-o plângând ca un copil că «nu mai pot, vin acasă, că mi s-a rupt masca» și maică-mea era «da’ și mie mi s-or rupt tot felul de chestii în mine».”


Motivul cel mai la îndemână pentru care a ales actoria este că vrea atenție, și unde găsești mai multă atenție decât pe scenă. „Cred că inițial asta a fost, bucuria aceasta de a fi văzut, de a mă exprima, de a sta cineva să mă asculte pe mine, sau de a vedea felul specific în care fac eu lucrurile, asta a fost motorul principal și ce ma excitat așa la prima idee, să spun domne’, ce fain.”

În timpul liber se uită la documentare istorice pe YouTube, citește, face curat prin casă și mai face și sport. Mândria vieții lui e că a învățat muzică singur. Cântă la chitară, pian, fluier și percuție. În pandemie a învățat să facă muzică pe Ableton, iar acum face coloanele sonore pentru anumite spectacole. „Muzica mi se pare cu siguranță cea mai percutantă artă, adică dacă îți pun 3 secunde dintr-o piesă deja te-am băgat într-o atmosferă, dacă te uiți la 3 secunde de teatru nu înțelegi nimic.”


Prima piesă pe care a jucat-o a fost „Švejk în concert”. A mers pentru prima dată la terapie când a început să lucreze la Teatrul Național Cluj datorită anxietății și fricii pe care o simțea. Se gândea în continuu ce se poate întâmpla greșit: i se rupe coarda de la chitară, îi cade ceva, uită textul, nu e deschisă lavaliera.

În prezent, Radu are un ritual înainte de a intra pe scenă. Pe lângă încălzirea fizică și vocală, recent a descoperit încălzirea pentru psihic. Își mulțumește înainte să facă ceva. Asta îl ajută să fie mult mai sigur și mai prezent și spală din spaima de neprevăzut. Teatrul e acum, aici. Nu e ca la film, ai greșit și mai dai o dublă. Și atunci mereu există spaima că o dai în bară, dar acum Radu reușește să țină frica sub control.

A ajuns la o formă de rugăciune laică. „Nu mă rog la Dumnezeu: «Doamne, dă-mi să joc bine spectacolul ăsta». Îmi zic mie: «Păi, boss, hai să facem bine. Hai să facem bine, bossulache. Hai că putem să facem. Am repetat pentru spectacolul ăsta, nu e nicio problemă. Ești în siguranță».”


Deși se vede plecând din Cluj, viitorul e o temă complicată. „Eu am locul ăsta aici, pe care mi l-am tot construit, pe care am tot lucrat. Și nu m-aș arunca înapoi în jungla asta a pieței. Hai să mă duc și să o iau de la zero sau hai să încerc să mă angajez altundeva. Dar da, mă văd. Mă văd plecând cândva de aici. Dar îmi place aici.”